Cum sa gandesti ca un imparat roman. Filosofia stoica a lui Marcus Aurelius

In Cum sa gandesti ca un imparat roman, Donald Robertson se adreseaza nu numai psihologilor si psihoterapeutilor, ci si publicului larg, oferindu-i sfaturi practice si tehnici – inspirate de filosofia stoica antica – de a face fata situatiilor de criza.

Pornind de la biografia imparatului roman Marcus Aurelius, Donald Robertson ne ofera, in capitolele cartii sale, cateva raspunsuri la intrebarile:

- Cum sa vorbesti intelept

- Cum sa-ti urmezi valorile

- Cum sa cuceresti dorinta

- Cum sa tolerezi durerea

- Cum sa scapi de frica

- Cum sa-ti stapanesti furia

Când aveam 13 ani, tatăl meu a murit. La cincizeci de ani a făcut cancer pulmonar, boală ce l-a ţinut la pat un an, până când, într-un final, l-a omorât. A fost un om modest și decent, care m-a încurajat să mă gândesc mai profund la viaţă. Am fost total nepregătit pentru moartea sa, de aceea nu am gestionat-o foarte bine. Am devenit nervos și deprimat. Stăteam afară toată noaptea, jucându-mă de-a șoarecele și pisica cu poliţia locală; intram prin efracţie în diverse clădiri și îi așteptam să vină pentru a putea să alerg prin grădini și să sar peste garduri vii astfel încât, într-un final, să-i pierd. Intram întotdeauna în bucluc, fie pentru că chiuleam, fie pentru că mă certam cu profesorii sau mă băteam cu colegii. De îndată ce am făcut șaisprezece ani am fost dus cu repeziciune în biroul directorului, unde mi s-au oferit două variante: fie plecam de bunăvoie, fie eram exmatriculat. Așa că am plecat, iar mai apoi am fost plasat într-un program special de școlarizare pentru copii cu probleme. Simţeam că viaţa mea scapă de sub control. Am fost etichetat drept „o cauză pierdută” de către școală și serviciile sociale. Nu am văzut niciun sens în a încerca să le arăt că se înșală. În fiecare seară tata venea acasă de la serviciu, unde lucra ca operator de excavator pe șantiere, și se prăbușea epuizat pe un fotoliu, cu mâinile încă acoperite de vaselină și pământ. Nu era foarte bine plătit și, chiar dacă nu avea nici două parale puse deoparte, nu se plângea niciodată. Când era tânăr, prietenul său cel mai bun a murit și, spre surprinderea tuturor, i-a lăsat ferma sa. Tata a refuzat darul, înapoind tot pământul familiei acelui bărbat. Obișnuia să spună că „banii nu aduc fericirea” și chiar credea asta. Mi-a arătat că sunt lucruri mult mai importante în viaţă și că adevărata avere provine mai degrabă din a te mulţumi cu ceea ce ai decât din dorinţa de a avea din ce în ce mai multe.