Ideea libertăţii nu este decât raportul dintre o cauza inteligibilă şi efectul ei fenomenal. De aceea, nu putem zice că materia se bucură de libertate în neîncetata ei activitate prin care umple spaţiul, cu toate că această activitate izvorăşte dintr-un principiu intern. Tot atât de puţin putem găsi un concept de libertate potrivit pentru o fiinţă pur inteligibilă, cum ar fi de pildă Dumnezeu, întrucât activitatea lui este imanentă. Căci această activitate, deşi independentă de cauze exterioare care ar determina-o, este totuşi determinată, în raţiunea veşnică a lui Dumnezeu, prin urmare în natura divină. Numai când printr-o activitate are să înceapă ceva, prin, urmare când un efect are să fie găsit în seria timpului, deci în lumea sensibilă (de pildă începutul lumii), numai atunci se pune întrebarea dacă cauzalitatea cauzei trebuie şi ea să aibă un început, sau dacă cauza poate produce un efect fără ca însăşi cauzalitatea ei să fi început. În primul caz, conceptul acestei cauzalităţi este conceptul unei. Necesităţi naturale, în al doilea el este conceptul libertăţii. (146) Prin urmare, natura şi libertatea pot fi atribuite fără contradicţie unuia şi aceluiaşi lucru, dar privit din două puncte de vedere deosebite, odată ca fenomen, altă dată ca lucru în sine. Avem în noi o facultate care nu stă în legătură numai cu principiile care o determină din punct de vedere subiectiv, adică numai cu cauzele naturale ale actelor ei. Întrucât această facultate este determinată numai de principii subiective, ea este facultatea unei fiinţe pur fenomenale, Găsim însă că această facultate poate fi determinată şi de oarecare principii obiective, care sunt pure idei. Această legătură se exprimă prin termenul Datorie, iar facultatea se numeşte în acest caz Raţiune, şi dacă privim o fiinţă (omul) numai din punctul de vedere al raţiunii care îi dă o determinare obiectivă, această fiinţă nu poate fi socotită drept o fiinţă sensibilă. Trebuie deci să spunem că facultatea de care vorbim este proprietatea unui lucru în sine, a cărui posibilitate nu o putem nicidecum înţelege, căci nu putem pricepe cum datoria, ceva care nu a avut încă loc, determină activitatea unei fiinţe şi poate fi cauza unor acţiuni al căror efect este un fenomen în lumea sensibilă. Cauzalitatea raţiunii ar fi deci libertatea pentru efectele pe care ea le are în lumea sensibilă, dacă considerăm că această cauzalitate este determinată de principii obiective care sunt idei. Căci activitatea raţiunii nu ar depinde în acest caz de condiţii subiective, prin urmare nici de condiţiile de timp şi nici de legile naturii pe care aceste condiţii le determină, deoarece ideile raţiunii impun acţiunilor o regulă generală scoasă din înseşi principiile ei, regulă asupra căreia împrejurările timpului şi spaţiului nu au nici o înrâurire. (146-147) Pot acum să afirm fără contradicţie: toate acţiunile fiinţelor raţionale, întrurât sunt fenomene (întrucât le întâlnim într-o experienţă oarecare) sunt supuve necesităţii naturii; aceste acţiuni sunt însă libere din punct de vedere al subiectului raţional şi a facultăţii lui de a lucra numai prin raţiune. Căci ce trebuie ca să putem admite necesitatea naturii? Nimic alt dedt putinţa de a determina fiecare eveniment din lumea sensibilă după legi constante; deci putinţa de a găsi pentru fiecare asemenea eveniment un raport la o cauză fenomenală, fără ca prin aceasta lucrul în sine. Care este fundamentul fenomenului, şi cauzalitatea. Acestui lucru în sine să înceteze de a ne rămâne necunoscute. Dar eu spun: legea naturii subzistă, fie că fiinţa ra-„' ţionaâă este, prin raţiune, deci prin libertate, cauza unor efecte în lumea sensibilă, fie că această fiinţă nu poate determina nimic prin principii raţionale. În primul caz, acţiunea se produce conform unor maxime al căror efect fe- -nomenal va corespunde totdeauna unor legi constante; în al doilea, acţiunea nu se produce după principii ale raţiunii, dar ea este supusă legilor empirice ale sensibilităţii. În amândouă cazurile efectele sunt legate unele de altele prin legi constante: nici nu cerem mai mult pentru necesitatea naturii, şi nici nu cunoaştem altceva mai mult dintr-însa. În primul caz însă raţiunea este cauza acestor legi ale naturii: ea este deci liberă. În al doilea caz, raţiunea neexer-citând nici o influenţă asupra efectelor, ele se produc numai după legile naturale ale sensibilităţii, fără ca raţiunea să fie însă determinată de sensibilitate (aceasta este cu. Neputinţă), aşa încât ea rămâne liberă şi în acest caz. Libertatea nu împiedică prin urmare ca fenomenele să fie supuse legilor naturii, precum nici aceste legi nu stânjenesc libertatea întrebuinţării practice a raţiunii, întrebuinţare care stă în legătură cu lucrurile în sine ca principii determinante, în acest chip este salvată libertatea practică, aceea în care raţiunea are o cauzalitate după principii obiective de determinare, fără să se aducă cea mai mică atingere necesităţii naturii şi efectelor ei considerate ca fenomene.