Sub influența carismaticului lor profesor de limbi clasice, un grup de tineri inadaptați, inteligenți și excentrici de la un colegiu de elită din New England descoperă un mod de a gândi și de a trăi cum nu se poate mai diferit de existența banală a contemporanilor lor. Dar când depășesc granițele moralității, viața lor se schimbă profund și pentru totdeauna, și descoperă cât de greu poate fi să trăiești cu adevărat și cât de ușor este să ucizi.

Donna Tartt, câștigătoare a Premiului Pulitzer pentru romanul Sticletele, s -a impus ca o autoare extrem de talentată cu Istoria secretă, un roman remarcabil – convingător și elegant, dramatic și ludic, un adevărat clasic contemporan.

„Istoria secretă este o reușită magnifică... Un roman de o forță intelectuală remarcabilă și totodată un thriller cu o intrigă perfect ritmată... Viguros, cerebral și controlat impecabil.“ The New York Times.

DONNA TARTT este o scriitoare americană care a obținut aprecierile criticii și ale publicului pentru romanele sale, publicate în patruzeci de limbi. Primul ei roman, Istoria secretă (The Secret History), a apărut în 1992. În 2003 a primit Premiul WH Smith pentru romanul Micul prieten (The Little Friend, 2002), care a fost nominalizat și la Premiul Orange pentru ficțiune. A câștigat Premiul Pulitzer și Medalia Andrew Carnegie pentru ficțiune pentru cel mai recent roman al său, Sticletele (The Goldfinch, 2013).

Prolog

Pe munte se topea zăpada, iar Bunny era deja mort de câteva luni, şi abia atunci am început să înţelegem gravitatea situaţiei în care ne aflam. Vedeţi voi, era mort de zece zile. Când l-au găsit, a fost una dintre cele mai grozave descinderi din istoria Vermontului - soldaţi, FBI-ul, ba chiar şi un elicopter al armatei. Colegiul s-a închis, fabrica de vopsele din Hampden de asemenea, şi a venit o mulţime de lume de peste tot: din New Hampshire, din nordul statului New York şi chiar de mai departe, din Boston. Pare greu de crezut că modestul plan al lui Henry a putut să iasă aşa de bine, în ciuda tuturor evenimentelor neprevăzute. N-am avut intenţia să ascundem cadavrul ca să nu mai poată fi găsit. De fapt, nici nu l-am ascuns deloc, ci pur şi simplu l-am lăsat acolo unde a căzut, cu speranţa că un trecător ghinionist o să se împiedice de el înainte de a i se fi observat dispariţia. Ar fi fost o întâmplare extrem de simplă şi de clară: bolovanii desprinşi, cadavrul de pe fundul râpei, cu o fractură clară a gâtului, şi urmele călcâielor săpate adânc în noroi, indicând alunecarea în jos. Un accident pe munte, nici mai mult, nici mai puţin, şi totul ar fi putut foarte bine să rămână aşa, cu lacrimi tăcute şi o înmormântare restrânsă, dacă n-ar fi fost zăpada care a căzut în noaptea aceea. Ea l-a acoperit, ascunzând orice urmă, şi după zece zile, când în sfârşit s-a topit, trupele locale şi FBI-ul şi anchetatorii din oraş au constatat cu toţii că trecuseră tot timpul încoace şi-ncolo peste cadavrul lui, până când zăpada bătătorită de deasupra a devenit compactă ca gheaţa.