La vreo oră după ce l-am cunoscut, Tony Hobbs mi-a salvat viaţa. Ştiu că sună cam melodramatic, dar acesta este adevărul. Sau, cel puţin, este la fel de adevărat ca orice îţi va spune un jurnalist. Mă aflam în Somalia – o ţară în care nu mai fusesem până în momentul în care, în Cairo fiind, am primit un telefon şi m-am pomenit brusc expediată acolo. Era o după-amiază de vineri – ziua sfântă a musulmanilor. La fel ca majoritatea corespondenţilor străini din capitala egipteană, profitam de ziua oficială de odihnă pentru a mă relaxa. Stăteam la soare lângă piscina de la Gezira Club – fostul loc frecventat de ofiţerii britanici în timpul domniei regelui Farouk, acum domeniul lumii bune din Cairo şi al diverşilor străini veniţi în capitala egipteană. Deşi în Egipt soarele reprezintă un bun permanent, este ceva pe care corespondenţii acreditaţi acolo ajung rareori să îl vadă. Mai ales dacă, asemenea mie, desfăşoară, la preţ redus, operaţiuni care acoperă întregul Orient Mijlociu şi tot estul Africii. De aceea am primit acel telefon în acea după-amiază de vineri.

— Sally Goodchild? a întrebat un glas american pe care nu-l mai auzisem.

— Corect, am spus, ridicându-mă în capul oaselor şi ţinând celularul lipit de ureche, într-o încercare de a amortiza flecăreala unui cvartet de matroane egiptene care stăteau lângă mine. Cine e la telefon?

— Dick Leonard de la ziar. M-am ridicat în picioare, luând la repezeală din geantă un carnet şi un pix. Apoi, m-am dus într-un colţ liniştit al verandei. „Ziarul” era patronul meu. Cunoscut şi ca Boston Post. Iar dacă ei mă sunau pe celular, era clar că se întâmpla ceva.

— Sunt nou la redacţia de externe, a spus Leonard, şi astăzi vorbesc în numele lui Charlie Geiken. Sunt sigur că ai auzit despre inundaţiile din Somalia.