Sentarō stă în picioare în fața plitei încinse de dimineață. Prăvălia lui e pe o alee comercială dosnică, numită Sakura, care se întinde de-a lungul liniei de cale ferată și care atrage atenția mai curând prin magazinele cu obloanele coborâte decât prin cireșii răzlețiți de o parte și de a alta a drumului. În mod surprinzător, azi sunt mai mulți trecători pe alee decât de obicei, ademeniți probabil de cireșii înfloriți. Sentarō ridică ușor capul și vede o femeie în vârstă oprită la marginea drumului, dar își întoarce imediat privirea către ligheanul în care tocmai a pus făină pentru aluat. Cine știe, poate ca femeia admiră cireșul înflorit din fața prăvăliei și mănunchiurile de flori mici ce atârnă pe crengi aidoma unor norișori. Când ridică și a doua oară capul, observă că femeia cu pălăriuță albă e tot acolo. Şi nu admiră florile de cireș, ci se uită chiar la el. Instinctiv, o salută, lăsând ușor capul în jos. Femeia îi răspunde cu un zâmbet încordat și se apropie încet de intrarea prăvăliei. Sentarō o recunoaște. A venit și în urmă cu câteva zile. - Ăăă... Asta..., începe femeia să vorbească, abia ridicând un deget curbat ca un cârlig către hârtia lipită pe geam. Chiar e adevărat ce scrie aici, că nu are importanță vârsta? Sentarō lasă din mână spatula din silicon. - Cunoașteți pe cineva? Un nepot sau altcineva? Femeia nu răspunde, dar clipește dintr-o pleoapă. O adiere de vânt scutură cireșul și câteva petale de flori poposesc pe plita de dincolo de fereastra deschisă. - Mă scuzați, spune femeia și se apleacă în față. Eu n-aș fi potrivită, nu? - Ha? răspunde Sentarō uimit. - Dintotdeauna mi-am dorit să lucrez într-o prăvălie de dorayaki, continuă bătrâna, atingându-și vârful nasului. Sentarō izbucnește în râs, dar o clipă mai târziu i se pare că a fost nepoliticos. - Ce vârstă aveți? - Șaptezeci și șase de ani pe muchie. Cum să o facă să plece, fără să o rănească? Sentarō șterge spatula de marginea ligheanului, încercând să găsească cuvintele cele mai potrivite. - Ăăă... Cum să vă spun... Eu plătesc prost. Șase sute de yeni pe oră. - Ha? Ce-ați zis? întreabă femeia și face o mână pâlnie la ureche. Sentarō se apleacă în față, așa cum face când servește cu dorayaki copiii și bătrânii de la pervazul ferestrei. - Am spus că salariul pe oră e foarte mic. E adevărat, am nevoie de o mână de ajutor, dar la vârsta dumneavoastră e puțin cam... - A, da, acum am înțeles. Vorbiți de bani, răspunde bătrâna, trecând cu degetele strâmbe peste anunțul de pe hârtie. Mă mulțumesc și cu jumătate. Trei sute de yeni. -Trei sute de yeni? În loc de răspuns, bătrâna zâmbește, făcând ochii mici sub borul pălăriuței. - A, nu. Nu se poate, doamnă. Mă scuzați, dar mă văd nevoit să vă refuz.