Prefaţă

 În 1991 am primit o bursă de studii de doi ani din partea unei fundaţii japoneze. Şapte tineri englezi cu interese profesionale diverse – inginerie, jurnalism, industrie, ceramică – urmau să facă un curs de limbă japoneză la o universitate din Anglia, urmată de o şedere de un an la Tokyo. Faptul că aveam să stăpînim limba urma să contribuie la inaugurarea unei noi epoci de contacte între cele două ţări, iar eu făceam parte din prima serie de studenţi incluşi în acest program. Aşteptările erau foarte mari. În anul cît am stat la Tokyo, mergeam dimineaţa la cursuri de limbă japoneză, la o şcoală din cartierul Shibuya, pe o colină care se înălţa deasupra unui talmeş-balmeş de fast-fooduri şi magazine de electronice. Oraşul cunoştea cel mai mare boom de după război şi la celebra trecere de pietoni din acest cartier, cea mai aglomerată din lume, navetiştii stăteau cu ochii ţintă la nişte ecrane uriaşe care afişau creşterea vertiginoasă a indicilor Nikkei la Bursa japoneză. Pentru a evita aglomeraţia din metrou la ora de vîrf, plecam mai devreme şi luam micul dejun (pîinişoare cu scorţişoară şi cafea) împreună cu alt student, mai mare decît mine – arheolog – înainte de a intra la cursuri. Pentru prima oară de cînd terminasem şcoala aveam de făcut teme pentru acasă: 150 de kanji, ideograme japoneze, de învăţat în fiecare săptămînă; analiza gramaticală a unui articol de ziar; zeci de expresii colocviale de repetat în fiecare zi. De asta mă temeam cel mai mult. Ceilalţi bursieri, mai mici decît mine, discutau relaxaţi în japoneză cu profesorii, făcînd glumiţe despre programele de la televizor sau despre scandalurile politice ale momentului. Îmi amintesc că într-o zi am tras, cu sete, un şut în poarta de metal vopsită în verde în spatele căreia se afla şcoala noastră, gîndindu-mă: uită-te la mine, am 28 de ani şi trag şuturi în poarta unei şcoli. După-amiezile erau însă doar ale mele. Două pe săptămînă le petreceam într-un atelier de ceramică frecventat de tot felul de personaje, de la oameni de afaceri ieşiţi la pensie care se relaxau făcînd tradiţionalele boluri pentru ceremonia ceaiului pînă la tineri studenţi ce realizau creaţii experimentale din plase metalice şi teracotă roşie: dacă plăteai abonamentul, aveai acces la una dintre băncile de lucru sau roţile de olar din atelier şi putea să faci ce voiai. Nu era gălăgie, dar se auzea tot timpul zumzetul vioi al celor care sporovăiau.

Atunci am început să lucrez în porţelan, apăsînd uşurel cu degetele părţile laterale ale vaselor şi ceainicelor după ce le luam de pe roată. Pasiunea mea pentru ceramică se născuse în copilărie, cînd l-am bătut la cap pe tata pînă m-a dus la un curs seral. Prima mea operă a fost un castron smălţuit de un alb opalescent cu un strop de cobalt. Începînd de atunci miam petrecut majoritatea după-amiezilor într-un atelier de ceramică, iar la 17 ani mi-am început ucenicia pe lîngă un auster fanatic al ceramistului englez Bernard Leach, care m-a învăţat respectul pentru material şi adecvarea la scop. În atelierul său, în afară de măturat podelele, am modelat sute de castroane de supă şi vase din argilă cenuşie. Îl ajutam să facă smalţurile, recalibrări meticuloase ale unor culori orientale. Nu fusese niciodată în Japonia, însă avea rafturi întregi de cărţi dedicate ceramicii din această ţară şi discutam adesea cu maestrul meu, la o ceaşcă de cafea cu lapte, despre caracteristicile anumitor boluri pentru ceai. Fereşte-te, îmi spunea, de gesturile gratuite: less is more, mai binele e duşmanul binelui. Lucram în tăcere sau ascultînd muzică clasică. În timpul uceniciei mele am petrecut o vară lungă în Japonia, cunoscînd maeştri la fel de riguroşi care lucrau în vechile manufacturi de ceramică din toată ţara: Mashiko, Bizen, Tamba. Fiecare sunet al unui paravan care se închidea, fiecare murmur al apei care curgea peste pietre în grădina unei ceainării era o epifanie; la fel, fiecare firmă de neon de la Dunkin’ Donuts îmi dădea o vagă senzaţie de nelinişte. Profundul meu devotament este demonstrat de un articol pe care l-am scris pentru o revistă la întoarcerea în ţară: „Japonia şi etica olarului. Cultivarea respectului pentru materiale şi semnele trecerii timpului”.