Cealaltă față a fricii de atingere De nimic nu se teme omul mai mult decât de contactul cu necunoscutul. Vrem să vedem cine întinde mâna să ne prindă, vrem să-l recunoaștem sau cel puțin să putem să-l integrăm într-un context. Noaptea sau în întuneric, spaima provocată de o atingere poate să se intensifice, devenind panică. Nici măcar veșmintele nu oferă destulă siguranță; se pot rupe ușor, ușor se poate ajunge prin ele până la carnea goală, netedă, fără apărare, a celui atacat. Toate obstacolele și distanțările pe care oamenii și le-au creat sunt dictate de această frică de contact. Ne încuiem în case în care nimeni nu are voie să între; numai în interiorul lor ne simțim măcar pe jumătate în siguranță. Teama de hoți nu se datorează numai intențiilor lor prădătoare; ea este și frica de gestul lor neașteptat, subit, de „a apuca”. Mâna, transformată în gheară, va fi mereu folosită ca simbol al acestei spaime. În dublul sens al cuvântului „a apuca” a cuprins mult din această stare de lucruri. Atingerea inofensivă, ca și atacul periculos sunt ambele conținute în acel cuvânt și ceva din al doilea înțeles sună întotdeauna prioritar. 

„Apucarea”, cuvântul de bază, s-a limitat însă în mod exclusiv la tâlcul nociv al termenului. Această repulsie față de atingere nu ne părăsește nici atunci când ne aflăm printre ceilalți. Felul în care ne mișcăm pe stradă, în mulțime, în restaurante, în trenuri și autobuze, este dictat de aceeași frică. Chiar și acolo unde stăm foarte aproape de alții, când îi putem privi și examina în amănunt, evităm, pe cât se poate, a ne atinge de ei. Atunci când procedăm altfel, înseamnă că cineva ne-a plăcut, iar apropierea pornește chiar de la noi. Promptitudinea scuzei pe care o rostim în cazul unei atingeri neintenționate, tensiunea cu care este așteptată, reacția puternică și uneori violentă, dacă scuza nu apare; repulsia și ura pe care o resimțim față de „infractor”, chiar și atunci când nu suntem siguri că el este „acela”, tot acest mănunchi de reacții sufletești legate de atingerea cu ceva străin dovedește, prin labilitatea lor extremă și prin iritabilitatea lor, că este vorba aici de ceva foarte profund, de ceva mereu în stare de veghe, foarte riscant, ceva care nu-l mai părăsește pe om niciodată din momentul când și-a identificat limitele, granițele propriei sale persoane. Chiar și somnul, în timpul căruia suntem mult mai lipsiți de apărare, poate fi foarte ușor perturbat de acest gen de frică. Numai masa este cea în interiorul căreia omul poate fi mântuit de această frică de contact. Este unica situație în care o astfel de frică se întoarce în contrariul ei. Este vorba de acea masă compactă de care avem nevoie, în care se înghesuie trup lângă trup, compactă și în componenta ei sufletească, în așa fel încât nu mai suntem atenți la cine ne „înghesuie”. De îndată ce te-ai predat masei, nu te mai temi de atingerea ei. La modul ideal, acolo sunt cu toții egali. Nu mai contează nicio diferență, nici măcar cea dintre sexe. Oricine te-ar înghesui, este ca și cum ai fi tot tu. Îl simți pe celălalt la fel cum te simți pe tine. Totul se petrece atunci deodată ca și cum ar fi vorba de interiorul unuia și aceluiași trup. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care masa caută să se adune în atâta strânsoare: ea vrea să scape de frica unora de atingere cât mai deplin cu putință. Cu cât oamenii se înghesuie unii în alții mai tare, cu atât se simt mai siguri că nu se tem unii de ceilalți. Această transformare a fricii de atingere aparține masei. Ușurarea care se răspândește în interiorul ei și despre care va fi vorba și în alt context atinge un înalt grad în densitatea ei maximă.