ERA PRIMA MEA ZI ÎN ISTANBUL, o seară răcoroasă de septembrie, cu multe luni în urmă. Tânără şi visând să ajung scriitoare, mă mutasem în oraş fără să cunosc pe cineva acolo, urmându-mi un instinct pe care nu puteam nici să-l identific, nici să-l trădez, şi închiriasem un mic apartament într-unul dintre cele mai aglomerate, mai dezordonate şi mai cosmopolite cartiere, din apropierea Pieţei Taksim. De la ceainăria de vizavi, de peste străduţa strâmtă, puteam să aud cum se rostogolesc zarurile pe lemnul cutiei de table şi ţipetele pescăruşilor care ţâşneau din văzduh şi plonjau pentru a înhăţa sandviciul vreunui trecător neprevăzător. Dar acum deja era noaptea târziu, ceainăria era închisă, iar pescăruşii se aciuaseră toţi pe acoperişuri. Ferestrele mele nu aveau perdele sau obloane, iar eu, scăldată în lumina palidă a unui felinar stradal, şedeam pe o cutie de carton ticsită cu cărţi şi ziare, ascultând zgomotele oraşului întotdeauna treaz. 

Probabil că am aţipit, pentru că m-am trezit într-un noian de ţipete. Am privit afară şi am văzut-o cum trecea pe stradă, şchiopătând furioasă, cu un pantof cu tocul rupt într-o mână, în vreme ce se încăpăţâna să meargă încălţată cu celălalt. Era îmbrăcată cu o fustă scurtă şi o bluză de mătase. O femeie transgen, înaltă. Ştiam că în zonă locuiau numeroşi reprezentanţi ai minorităţilor sexuale, cartierul fiind unul dintre cele relativ liberale ale oraşului, deşi viaţa lor era în permanenţă umbrită de prejudecăţi sociale şi de o discriminare sistematică. Neavând alte oportunităţi de angajare, mulţi dintre membrii comunităţii transgen locale lucrau ca muncitori sexuali fie pe stradă, fie angajaţi în barurile, cluburile şi tavernele care alcătuiau economia de noapte a Istanbulului. La nici o aruncătură de băţ, erau zonele aflate în plin proces de modernizare, de unde fuseseră alungaţi cu brutalitate de poliţie, dar pe strada mea, numită Strada Cazangiilor, încă se mai afla o comunitate demnă şi bine închegată.