Drumul din față, mărginit de munți înalți și văi de smarald, se întindea nesfârșit și pustiu în lumina zorilor. Sub cupola azurie a cerului, aerul proaspăt aducea cu sine promisiunea libertății. În salopeta albastră, prăfuită și boțită după încă o noapte petrecută în pădure, Mala molfăia bucuroasă firul de iarba-zimbrului, fără să se sinchisească de chiorăiturile stomacului. Alături, Edek fluiera un cântec vesel, cu brațul pe umerii ei, în tunica cu însemnele SS descheiată și mirosind vag a fum și mușchi. – Ți-e foame, Mally? Se opri brusc din fluierat în momentul în care chiorăiturile stomacului ei se întețiră. Curajoasă și îndrăgostită, Mala lăsă capul pe spate și se uită cu infinită tandrețe la obrajii lui nebărbieriți și bronzați. – Putem să ne abatem de la drum și să căutăm niște ciuperci, propuse el, căutându-i privirea. Cu mult înainte să fugă de la Auschwitz, îi făgăduise că va avea grijă de ea, că o va apăra cu prețul vieții, că va face tot ce-i stă în putință s-o ajute să uite ororile trăite în lagăr, dar când colo, o târa pe tot felul de drumuri lăturalnice, o hrănea cu ciuperci și fructe de pădure și o punea să doarmă sub cerul liber, ocrotită doar de brațele lui. Nici prin gând nu-i trecea că asta era tot ce-i trebuia Malei: îmbrățișarea lui și aer care să nu duhnească a crematoriu. Foamea era ultima ei grijă – Auschwitzul o învățase să supraviețuiască doar cu o coajă de pâine. – Nu vreau să ne oprim încă, răspunse Mala. Hai să mergem mai departe. Cu cât ajungem mai repede în sat, cu atât mai bine. 

Cumpărăm acolo ceva de mâncare și haine civile pentru tine, adăugă, aruncându-i iubitului său o ocheadă poznașă. Te împușcă partizanii pe loc, dacă te văd îmbrăcat așa. Cu mâna pe dinții de aur topiți din buzunar – un cadou macabru din partea Sonderkommandoului, deținuții care lucrau la cuptoare, ca să le fie de ajutor în libertate –, Edek încuviință din cap și iuți pasul, îmboldit parcă de vocile lor mute, dar puternice: Mergeți la adăpost, spuneți-le partizanilor de unde veniți, conduceți-i, împreună cu Armata Roșie victorioasă, până în locul ăsta blestemat și răzbunați sufletele nevinovate pe care bestiile SS-iste ne-au obligat să le ardem. Bestiile SS, a căror uniformă o purta acum. Trecându-și degetele peste stofa groasă, verde-cenușie, Edek își imagină clipa în care va dezbrăca în sfârșit hainele odioase și le va arde până se vor face scrum. Mala se opri să-și lege șireturile bocancilor. La câțiva pași înaintea ei, Edek se uita melancolic la munți. 

Cufundat în gânduri, nu sesiză tremurul din glasul Malei, când îl strigă. – Edek. Veni din spate, o șoaptă gâtuită de spaimă. Edek se întoarse zâmbitor – Ce e, dragostea mea? –, dar zâmbetul îi pieri când văzu chipul ei galben ca ceara și ochii ațintiți în față. Întreaga durere a lumii părea să se oglindească în irisurile lor aurii, din care dispăruse orice fărâmă de strălucire. Încremenit, Edek îi urmă privirea și simți că se cască pământul sub picioarele lui la vederea celor două siluete în uniformă, care veneau hotărâte spre ei. Apăruseră, probabil, de după cotitură și doar Dumnezeu știa ce căutau acolo, căci, din informațiile lor, nemții nu patrulau aproape niciodată prin zona aceea. Așa le spuseseră prizonierii de război sovietici, care organizaseră câteva evadări reușite, dar și civilii polonezi care lucrau în lagăr și care abia așteptau să le râdă în nas naziștilor ajutând încă o pereche de deținuți să evadeze. Un fior de groază îi ridică părul pe ceafă. Edek aruncă o privire tristă spre pădurea din dreapta, apoi își reîndreptă atenția spre patrula de frontieră care se apropia cu repeziciune de ei. Gurile pistoalelor-mitralieră scânteiau în soarele arzător de iulie. Edek se uită deznădăjduit la arme și simți că îl podidesc lacrimi de furie. Văzuse prea mulți camarazi secerați de acele pistoale-mitralieră ca să-și facă iluzii că se pot adăposti pădure, că soldații ar putea rata ținta de la așa mică distanță, că măcar Mala ar putea scăpa de rafala de gloanțe… Parcă ghicindu-i gândurile, fata îi strânse mâna și legănă din cap, cu un zâmbet timid