Prolog … 

Și pedepsele prorocite, blestemele aruncate din înaltul rugului său de către marele maestru al templierilor continuau să se rostgolească asupra Franței. Destinul dobora regii ca pe niște figurine de pe tabla de șah. După ce Filip cel Frumos căzu ca lovit de trăsnet, după ce, la mai puțin de optsprezece luni după aceea, Ludovic al X-lea, fiul lui cel mare, fu asasinat, Filip al V-lea, cel de-al doilea fiu, părea destinat unei domnii lungi. Or, nici nu se scurseră bine cinci ani, că Filip al V-lea murea și el înainte de a împlini treizeci de ani. Să ne oprim o clipă asupra acestei domnii, ce nu pare un răgaz în succesiunea de nenorociri decât dacă ținem seama de dramele și prăbușirile ce aveau să vină după ea. Domnie fără strălucire, cum îi pare celui care răsfoiește Istoria cu un deget distrat, și asta, fără îndoială, pentru că nu-și scoate dintre file mâna pătată de sânge. 

Și totuși… Să vedem din ce sunt alcătuite zilele unui mare rege când soarta îi este potrivnică. Căci Filip al V-lea, Lunganul, s-ar fi putut număra printre marii regi. Prin forță și viclenie, prin dreptate și prin crimă, pusese încă de tânăr mâna pe coroana scoasă la mezatul ambițiilor. Un conclav întemnițat, un palat regal luat cu asalt, o lege succesorală inventată, o revoltă în provincii zdrobită într-o campanie de câteva zile, un mare senior aruncat în închisoare, un copil cu sânge regal ucis în leagăn – cel puțin așa credea toată lumea – marcaseră pașii grăbiți ai goanei lui spre tron. În dimineața unei zile de ianuarie 1317, în dangătul clopotelor ce se înălța spre cer, ieșise din catedrala din Reims al doilea fiu al Regelui de Fier, care avea toate motivele să se creadă învingător și liber să reia marea politică văzută și admirată la tatăl său. De nevoie, membrii zbuciumatei sale familii se înclinaseră în fața lui. Baronii, reduși la tăcere, se resemnaseră să i se supună. Parlamentul îi recunoștea ascendentul, iar burghezia îl aclama plină de entuziasm, pentru că avea din nou un prinț puternic. Soția lui fusese spălată de mizeria întâmplărilor din turnul Nesle. Descendența îi părea asigurată de fiul care tocmai i se născuse. În sfârșit, încoronarea îl învestise cu o măreție de neatins. Nimic nu-i lipsea lui Filip al V-lea pentru a se bucura de nesigura fericire a regilor, nici chiar înțelepciunea de a dori pacea și de a-i cunoaște prețul. Trei săptămâni mai târziu îi murea fiul. Era singurul lui băiat, și regina Jeanne, lovită de neputința de a mai avea copii, nu avea să-i mai dăruiască alții. La începutul verii, foametea bântuia țara, umplând orașele de cadavre. Apoi, nu peste mult timp, un vânt de nebunie cuprinse întreaga Franță. Ce îndemn orb și oarecum mistic, ce vise primitive de sfințenie și aventură, ce cruntă mizerie, ce furie de distrugere au împins oare dintr-odată băieți și fete de la țară, ciobani, văcari și porcari, mici meșteșugari, mici țesătoare, aproape cu toții între cincisprezece și douăzeci de ani, să-și părăsească brusc familiile, satele, ca să se adune în hoarde rătăcitoare, desculți, fără nici un ban și fără deale gurii? Motivul acestui exod părea gândul tulbure al unei cruciade. În realitate, nebunia se născuse din rămășițele Templului. Pe mulți foști templieri, închisorile, procesele, torturile, abjurarea credinței smulsă cu fierul înroșit și spectacolul fraților lor aruncați în flăcări îi aduseseră în pragul nebuniei. Dorința de răzbunare, nostalgia după puterea pierdută și cunoașterea câtorva formule magice învățate în Orient făcuseră din ei niște fanatici cu atât mai de temut cu cât se ascundeau sub umila haină de diac sau sub halatul muncitorului cu cârca. Adunați în societăți clandestine, se supuneau ordinelor transmise în mod misterios de marele maestru care îi luase locul celui ars pe rug. Acești oameni fură cei care, într-o iarnă, se transformară în predicatori prin sate și, asemenea fluierașului de pe Rin, târâră pe urmele lor tineretul Franței. Spre Țara Sfântă, spuneau ei. Dar adevărata lor dorință era pierderea regatului și distrugerea papalității. Atât papa, cât și regele rămaseră neputincioși în fața acestor hoarde care bântuiau drumurile, în fața acestui fluviu uman care devenea tot mai mare cu fiecare răspântie, ca și cum ținutul Flandrei, al Normandiei, al Bretaniei și Poitou fuseseră vrăjite. Zece mii, douăzeci de mii, o sută de mii… 

„Ciobănașii“ se îndreptau spre întâlniri misterioase. Li se alăturau preoți răspopiți, călugări răzvrătiți, tâlhari de drumul mare, hoți, cerșetori și târfe. În fruntea cortegiilor în care băieții și fetele se dedau celui mai păcătos dezmăț, celor mai ticăloase desfrânări, era purtată o cruce. O sută de mii de drumeți în zdrențe care intră într-un oraș ca să ceară de pomană ajung repede să-l jefuiască. Și crima, care la început nu este decât un accesoriu al jafului, devine repede împlinirea unui viciu. „Ciobănașii“ răvășiră Franța un an întreg, cu oarecare metodă în dezordinea lor, fără să ierte nici bisericile, nici mănăstirile. Parisul văzu îngrozit această armată de jefuitori invadându-i străzile, iar regele Filip al V-lea, de la una din ferestrele palatului său, le strigă cuvinte împăciuitoare. Ei cerură regelui să se așeze în fruntea lor. Luară cu asalt fortăreața Châtelet, îl omorâră pe șeful poliției, jefuiră abația de la Saint Germain-des-Prés. Apoi, un nou ordin, la fel de misterios precum acela care-i făcuse să se adune, îi trimise pe drumurile din sud. Parizienii încă mai tremurau când „ciobănașii“ năvăliră în Orléans. Țara Sfântă era departe. Urmară Bourges, Limoges, Saintes, Périgord și Bordeaux, Gasconia și Agenais, nevoite să le îndure furia. Papa Ioan al XXII-lea, îngrijorat să vadă valul apropiindu-se de Avignon, îi amenință cu excomunicarea pe falșii cruciați. Ei aveau nevoie de victime. Îi găsiră pe evrei. Din acest moment, locuitorii orașelor începură să aplaude masacrele, fraternizând cu „ciobănașii“. Ghetourile din Lectoure, Auvillar, Castelsarrasin, Albi, Auch, Toulouse, ici o sută cincisprezece cadavre, dincolo o sută cincizeci și două… N-a fost oraș din Languedoc care să nu aibă parte de rugurile lor ispășitoare de păcate. Evreii din Verdun-sur-Garonne își folosiră copiii pe post de proiectile, apoi se sugrumară între ei ca să nu cadă în mâinile nebunilor. Atunci papa le dădu ordin episcopilor, iar regele, seneșalilor să-i apere pe evreii al căror negoț le era de folos. Contele de Foix, venindu-i în ajutor seneșalului de Carcassonne, trebui să dea o adevărată bătălie organizată, în care „păstorașii“, alungați spre mlaștinile din Aigues-Mortes, muriră cu miile, tăiați, sfârtecați, înnămoliți, înecați. Pământul Franței se îmbiba de propriul sânge, înghițindu-și tineretul. Clerul și ofițerii regali se uniră ca să-i urmărească pe cei scăpați. Porțile orașelor li se închiseră, li se refuzară hrana și găzduirea. Fură hărțuiți până în trecătorile de la Cévennes. Toți cei prinși fură spânzurați, ciorchini de câte douăzeci, treizeci, de crengile copacilor. 

Hoardele continuară să rătăcească încă doi ani, apoi se pierdură pe drumurile Italiei. Franța, trupul Franței era bolnav. Abia potolită furia „ciobănașilor“, apăru a leproșilor. Oare ei au fost vinovați, acești nenorociți cu carnea roasă, cu fețe cadaverice, cu mâinile ajunse niște cioturi, acești nefericiți închiși în leprozeriile lor, în sate pline de infecție și duhoare, unde se înmulțeau între ei și de unde nu puteau ieși decât cu clopoțel la mână, au fost ei oare într-adevăr vinovați de stricarea apelor? Căci, în vara anului 1321, izvoarele, pâraiele, puțurile și fântânile fură, în nenumărate locuri, otrăvite. Și poporul Franței, în acel an, se sufocă, însetat, în fața râurilor învolburate sau nu-și potoli setea decât cu frică, așteptând moartea la fiecare înghițitură. Să fi preparat templierii otrăvuri ciudate – din sânge de om, urină, ierburi magice, capete de viperă, picioare de broască râioasă, ostii străpunse și păr de curvă –, pe care, după cum susțineau unii, le aruncaseră în ape? Să fi îndemnat ei la revoltă poporul acesta blestemat, să-i fi inspirat, așa cum mărturisiseră sub tortură unii leproși, dorința ca toți creștinii să piară sau să ajungă și ei leproși? Nenorocirea începu în Poitou, unde se afla pe atunci regele Filip al V-lea, și curând cuprinse întreaga țară. Oamenii din orașe și de la sate năvăliră peste leprozerii ca să-i distrugă acolo pe bolnavii deveniți dintr-odată dușmanii tuturor. Nu erau iertate decât femeile însărcinate, și asta numai până când își înțărcau copiii. Apoi erau aruncate în flăcări. Judecătorii regali acopereau aceste crime cu sentințele lor, și nobilimea punea la dispoziția țăranilor oșteni. Apoi aceștia se mai întoarseră o dată împotriva evreilor, acuzați de complicitate la o uriașă și încurcată conjurație, inspirată, se spunea, de regii mauri din Granada și Tunis. S-ar fi zis că Franța încerca să-și liniștească frica, groaza prin nenumărate sacrificii umane. Aerul Aquitaniei era îmbâcsit de îngrozitoarea duhoare a rugurilor. La Chinon, toți evreii de pe domeniu fură aruncați într-o groapă mare, apoi li se dădu foc. La Paris fură arși pe ostrovul care le purta numele, în fața palatului regal, acolo unde Jacques de Molay își rostise fatala profeție. Și regele muri. Muri de friguri și sfâșiat de boala de stomac de care se molipsise în Poitou, pe pământurile regale. Muri pentru că băuse din apa regatului său. Îi luă cinci luni să se stingă în chinuri îngrozitoare, topit, ajuns ca un schelet. 

În fiecare dimineață poruncea să se deschidă ușile camerei, la abația din Longchamp unde fusese mutat, lăsând să vină toți trecătorii până la patul lui, ca să le poată spune: „Priviți-l pe regele Franței, suveranul vostru, cel mai sărman om din regatul lui, căci nu este nici unul dintre voi cu care nu mi-aș dori să-mi schimb soarta. Copiii mei, priviți-l pe prințul vostru din lumea aceasta și îndreptați-vă sufletul către Dumnezeu, căci vedeți cum îi place să se joace cu făpturile lui pământești“. Se duse să se alăture osemintelor străbunilor săi, la Saint-Denis, a doua zi după Boboteaza anului 1322, fără ca nimeni în afară de nevasta lui să-l plângă. Cu toate acestea, fusese un rege foarte înțelept, cu grijă pentru binele celor mulți. Decretase că nici o bucată din domeniul regal nu putea fi înstrăinată. Unificase moneda, greutățile și măsurile, reorganizase justiția ca să fie făcută cu mai multă dreptate, le interzisese funcționarilor publici să aibă mai multe slujbe, îi împiedicase pe prelați să intre în Parlament, dăduse finanțelor o administrație proprie. Tot lui i se datora faptul că înlesnise eliberarea iobagilor. Dorea ca iobăgia să dispară cu desăvârșire din statul său. 

Voia să domnească peste un popor de oameni care să se bucure de „adevărata libertate“, așa cum le dăruia natura. Se ferise de tentația războiului, desființase nenumărate garnizoane din interior pentru a le întări pe cele de la granițe și prefera oricând negocierile unei înarmări inutile. Fără îndoială, era prea devreme ca poporul să accepte că dreptatea și pacea cer mari sacrificii bănești. „Unde sunt“, se întrebau oamenii, „veniturile, dijmele și birurile, dările lombarzilor și ale evreilor? Pentru că s-au împărțit mai puține pomeni, nu s-au mai făcut cavalcade și nici nu s-au ridicat palate. Deci unde s-au topit toate astea?“ Marii baroni, supuși pentru o vreme și care uneori, în fața revoltelor de la țară, se adunaseră de frică în jurul regelui, așteptară răbdători clipa să-și ia revanșa și priviră cu ochi liniștiți agonia acestui rege tânăr, pe care nu-l iubiseră. Filip al V-lea Lunganul, om singuratic, cu mult înaintea veacului său, se stinse total neînțeles. 

Nu lăsă în urma sa decât fete. „Legea bărbaților“, care fusese promulgată în folosul lui, le excludea de la tron. Coroana ajunse până la urmă la fratele lui mai mic, Carol de la Marche, pe cât de mediocru ca inteligență, pe atât de frumos la față. Puternicul conte de Valois, contele Robert d’Artois, toate rubedeniile capetinge și reacțiunea baronilor triumfau din nou. În sfârșit, puteau pleca din nou în cruciade, puteau să se amestece în comploturile imperiului, să negocieze cursul monedei și să asiste, în bătaie de joc, la dificultățile regatului Angliei. Acolo, un rege ușuratic, dezamăgitor, incapabil, subjugat de patima amoroasă care-l lega de favoritul său, se lupta cu baronii, cu episcopii, scălda și el pământul regatului în sângele supușilor. Acolo, o prințesă a Franței trăia ca o femeie umilită, ca o regină batjocorită, tremura pentru viața ei, complota pentru salvarea ei și visa la răzbunare. Se părea că Isabella, fiica Regelui de Fier, sora lui Carol al IV-lea al Franței, dusese dincolo, peste Canalul Mânecii, blestemul templierilor.