Priveam fix vaporul. Strălucitor, cu luminile aprinse,
era ancorat pe malul fluviului Tejo. Cu toate că eram deja
de o săptămână în Lisabona, încă nu mă obişnuisem cu
risipa ei de lumini. În ţările din care veneam, oraşele erau
noaptea întunecate ca smoala, iar o lanternă în timpul

nopţii era mai de temut decât ciuma în Evul Mediu. Veni-
sem din Europa secolului douăzeci.

Vaporul era o navă pentru pasageri. Se afla în curs de
încărcare. Ştiam că va porni în larg a doua zi. Sub lumina

stridentă a becurilor fără abajur, lăzi cu carne, peşte, ali-
mente conservate, pâine şi legume erau coborâte în cală.

Hamalii transportau bagajele la bord, ridicând lăzile şi
baloturile cu atâta uşurinţă, de parcă n­ar fi cântărit nimic.
Vaporul era pregătit pentru o călătorie ca arca lui Noe pe
vremea potopului.
O arcă. Orice vapor ce părăsea Europa în acele luni
ale anului 1942 era o arcă. Muntele Ararat era America,
iar apele potopului creşteau de la o zi la alta. Cu mult
timp în urmă cuprinseseră Germania şi Austria, iar acum
se ridicau ameninţătoare în Polonia şi Praga; Amsterdam,

Bruxelles, Copenhaga, Oslo şi Paris fuseseră deja inun-
date, oraşele Italiei trăsneau de mirosul igrasiei, iar Spania

începea să nu mai fie un loc sigur.