Cu o săptămână înainte să-mi fi părăsit familia și Florida și restul vieții mele insignifiante pentru a merge la o școală cu internat din Alabama, mama a insistat să-mi organizeze o petrecere de rămas-bun. Să spun că am avut mici așteptări ar însemna să subestimez în mod dramatic acest lucru. Cu toate că am fost mai mult sau mai puțin forțat să-mi invit toți „prietenii de la școală”, mai exact, adunătura patetică de aspiranți la actorie și tocilari cu care stăteam de nevoie la cantina imensă a școlii mele publice, știam că nu aveau să vină. Și totuși, mama a insistat, pradă iluziei că în toți acești ani îmi ținusem ascunsă de ea popularitatea. A gătit un munte de sos de anghinare. A decorat camera de zi în ghirlande verzi și galbene, culorile noii mele școli. A cumpărat vreo douăzeci de sticle de șampanie cu confetti, pe care le-a pus de jur împrejurul măsuței de cafea.
Și când acea ultimă zi de vineri a sosit, când bagajele mele erau aproape gata, la ora 16:56, mama s-a așezat alături de mine și de tata pe canapeaua din camera de zi, așteptând cu răbdare sosirea Cavaleriei care să-mi ureze „Rămas-Bun, Miles”. Respectiva cavalerie era formată din fix doi oameni: Marie Lawson, o blondă minionă cu ochelari dreptunghiulari, și Will, iubitul ei plinuț (ca s-o spunem frumos).
— Salut, Miles, a spus Marie când s-a așezat.
— Salut, am spus eu.
— Cum a fost vacanța de vară? m-a întrebat Will.
— A fost OK. A ta?
— OK. Am organizat Jesus Christ Superstar1. Eu am ajutat cu scaunele, iar Marie cu luminile, a spus Will.
— Mișto.
Am dat din cap aprobator, și cu asta s-au cam epuizat subiectele noastre de discuție. Aș fi putut pune o întrebare legată de Jesus Christ Superstar, atâta doar că 1. nu știam ce anume era, 2. nu voiam să aflu și 3. nu prea mă pricepeam la șuete. În schimb, mama putea sta la șuetă ore întregi, așa că a prelungit situația jenantă punându-le întrebări legate de programul de repetiții, despre cum a decurs spectacolul și dacă a fost sau nu un succes răsunător.
— Presupun c-a fost, a spus Marie. Presupun c-au venit o mulțime de oameni.
Marie era tipul de persoană care presupunea mult.
— Ei bine, a spus Will într-un sfârșit, am trecut ca să ne luăm
rămas-bun. Trebuie s-o duc pe Marie acasă până la șase. Distracție plăcută la internat, Miles!
— Mersi, am răspuns eu ușurat.
Singurul lucru mai rău decât o petrecere la care nu vine nimeni e o petrecere la care vin doi oameni extrem de neinteresanți.
Au plecat, așa că eu m-am așezat cu părinții mei și am privit în gol spre ecranul negru al televizorului, dorindu-mi să-l deschid, cu toate că știam că n-ar fi trebuit. Îi simțeam uitându-se la mine, așteptând să izbucnesc în lacrimi sau ceva de genul, ca și când n-aș fi știut în tot acest timp că lucrurile aveau să decurgă exact așa. Dar știusem. Le simțeam compătimirea în timp ce mâncau chipsurile cu sos de anghinare pregătite pentru prietenii mei imaginari, însă ei aveau mai multă nevoie de compătimire decât mine: eu nu eram dezamăgit. Așteptările mele fuseseră împlinite.
— Miles, de-asta vrei să pleci? m-a întrebat mama.
Am cugetat preț de o clipă, având grijă să n-o privesc în ochi.
— Ăăă, nu, am spus.
— Ei bine, atunci, de ce? m-a întrebat ea.
Nu era pentru prima dată când îmi adresa întrebarea. Mama nu acceptase cu prea mare bucurie plecarea mea la internat, iar acest lucru nu era un secret pentru nimeni.
— Din cauza mea? m-a întrebat tata.
Și el fusese la Culver Creek, aceeași școală cu internat spre care mă îndreptam eu, la fel ca ambii lui frați și toți copiii lor. Cred că îi plăcea gândul ca eu să-i calc pe urme. Unchii mei îmi spuseseră povești despre cât de faimos fusese tata în campus pentru că lua note mari la toate cursurile, fiind totodată și sufletul distracției. Asta părea a fi o viață mult mai bună decât cea pe care o aveam în Florida. Dar nu, nu era din cauza tatei. Nu chiar.
— Stați puțin, le-am spus.
M-am dus în biroul tatei și am găsit exemplarul lui cu biografia lui François Rabelais. Îmi plăcea să citesc biografiile scriitorilor, chiar dacă (așa cum era cazul lui Monsieur Rabelais) nu le citisem vreodată operele. Am răsfoit ultimele pagini și am găsit citatul evidențiat („SĂ NU FOLOSEȘTI NICIODATĂ UN MARKER PE CĂRȚILE MELE”, îmi spusese tata de o mie de ori. Dar cum poți altfel să găsești ceea ce cauți?).
— Așadar, tipul ăsta, am spus, stând în pragul ușii de la camera de zi. François Rabelais. A fost poet. Iar ultimele lui cuvinte au fost „Plec în căutarea unui Mare Necunoscut”.