Nu-mi mai amintesc de tata. Abia împlinisem doi ani când a murit. Mama s-a măritat a doua oară, dar, cu toate că se căsătorise din dragoste, a suferit mult în căsnicie. Tatăl meu vitreg, care era muzicant, a avut o soartă foarte ciudată: a fost cel mai straniu, cel mai uimitor om din câţi am cunoscut. Chipul lui s-a întipărit atât de adânc în mintea mea fragedă de copil, încât impresiile care mi-au rămas s-au răsfrânt asupra întregii mele vieţi. Pentru ca povestirea mea să fie înţeleasă mai uşor, voi istorisi mai întâi biografia lui. Tot ceea ce urmează acum, am aflat mai târziu de la vestitul violonist B., confrate şi bun prieten al tatălui meu vitreg încă din anii tinereţii. Efimov, tatăl meu vitreg, s-a născut în familia unui muzicant nevoiaş de la curtea unui moşier foarte bogat. După peregrinări îndelungate, părintele lui se stabilise la conacul moşierului, angajându-se în orchestra acestuia. Stăpânul moşiei ducea o viaţă luxoasă şi era un pasionat iubitor al muzicii. Iubea muzica mai presus de orice. Despre omul acesta, care nu călătorise niciodată, nici măcar până la Moscova, se spunea că o dată se hotărâse, aşa, din senin, să plece la băi, în străinătate, doar pentru câteva săptămâni, numai şi numai ca să asculte un violonist celebru, care, după cum anunţau ziarele, dădea trei concerte într-o staţiune balneară. 

Moşierul întreţinea la conacul lui o orchestră destul de bunişoară, care-i înghiţea aproape toate veniturile. In această orchestră s-a angajat clarinetist tatăl meu vitreg. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, el a cunoscut un om ciudat. Un conte bogat din acelaşi judeţ, care s-a ruinat din pricina cheltuielilor făcute cu un teatru de casă, îl con-cediase pe capelmaistrul orchestrei sale, italian de origină, din cauza purtărilor lui urâte. Capelmasitrul era într-adevăr un om cu apucături foarte urâte. După ce fusese alungat, decăzuse cu totul – colinda cârciumile de prin sate, se îmbăta, ba uneori cerea chiar şi de pomană şi nimeni din gubernie nu mai vroia să-l angajeze. Şi tocmai cu omul acesta se împrietenise tatăl meu vitreg. Prietenia lor li se părea tuturor curioasă şi de neînţeles, deoarece în purtările tatălului meu vitreg nu se observa nici cea mai mică schimbare de pe urma înrâuririi italianului. Chiar şi moşierul, care la început nu-i îngăduise clarinetistului său să intre în eârdăşie cu italianul, chiar şi acesta privea de la un timp cu oarecare îngăduinţă prietenia lor. In cele din urmă, capelmaistrul muri pe neaşteptate. Nişte ţărani l-au găsit într-o dimineaţă în şanţul din apropierea unui stăvilar. S-a ordonat o anchetă, prin care s-a stabilit că italianul se prăpădise din cauza unui atac de apoplexie. Tatăl meu vitreg avea în păstrare avutul prietenului său. El a prezentat fără întâr-ziere testamentul olograf al defunctului, prin care acesta îi lăsa moştenire tot ce rămânea de pe urma lui şi anume: un frac negru, de care italianul avusese mare grijă, în nădejdea că odată şi odată tot va găsi un loc şi o vioară cu o înfăţişare destul de obişnuită. Nimeni altul nu a avut vreo pretenţie asupra moştenirii.