Anul trecut, la douăzeci şi două martie, seara, mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Cutreierasem toată ziua prin oraş în căutarea unei locuinţe. Cea veche era prea igrasioasă şi de câtva timp mă chinuia o tuse urâtă. Intenţionasem să mă mut încă din toamnă, dar am tot tărăgănat-o aşa până în primăvară. Cu toată alergătura din ziua aceea, nu mi-am găsit nimic potrivit. Aş fi vrut, în primul rând, să fie o locuinţă separată şi nu subînchiriată; m-aş fi mulţumit, până la urmă, chiar şi cu o singură cameră, dar negreşit spaţioasă şi, bineînţeles, cât mai ieftină. Am observat că într-o încăpere prea strâmtă până şi gândurile ţi le simţi înghesuite. Iar mie, când meditam la viitoarele mele romane, îmi plăcea întotdeauna să mă plimb prin odaie de la un capăt la celălalt. Şi pentru că veni vorba de scrierile mele, nu ştiu de ce, dar mi-a fost mult mai drag să le gândesc, închipuindu-mi cum le voi scrie, decât să le aştem pe hârtie; şi nu din lene, vă asigur. Atunci, de ce oare? Încă de dimineaţă nu mă simţeam în apele mele, iar spre seară mi s-a făcut foarte rău şi mă scuturau frigurile. Unde mai pui că după atâta alergătură eram frânt de oboseală. 

Ultimele raze ale soarelui m-au găsit străbătând Bulevardul Voz-nesenski. Îmi place nespus soarele de martie la Petersburg, mai cu seamă în asfinţit, bineînţeles la sfârşitul unei zile senine şi geroase. Vezi cum strada întreagă se învăpăiază deodată, scăldată într-o lumină sclipitoare. Casele toate parcă răsfrâng scântei. Atunci, culorile lor mohorâte, cenuşii, galbene sau de un verde-murdar se înviorează pentru o clipă; ai senzaţia că sufletul ţi se înseninează şi te pomeneşti tresărind ca de un ghiont cu cotul venit de alături fără veste. Privirea ţi se schimbă, gânduri noi te copleşesc… E uimitor ce poate face o rază de soare cu sufletul omului! Dar raza de soare se stinse curând; gerul se înteţea şi da să te pişte de nas; umbra înserării se lăsa tot mai deasă; din magazine şi localuri ţâşniră fâşii de lumină albă de gaz aerian. Ajungând în dreptul cafenelei Miller, mă oprisem deodată, încremenit locului, cu privirea aţintită spre partea opusă a străzii, ca şi cum o vagă presimţire mi-ar fi şoptit că în momentul acela avea să mi se întâmple ceva neobişnuit; şi exact în aceeaşi clipă, pe celălalt trotuar, l-am zărit pe bă-trân împreună cu nelipsitul său câine. Îmi amintesc foarte bine că inima mi s-a strâns sub impulsul unei senzaţii dintre cele mai neplăcute, fără să-mi pot da seama însă de ce natură era acea senzaţie. Nu sunt mistic şi nu cred aproape de loc în presimţiri sau preziceri; mi s-a întâmplat, totuşi, cum li se întâmplă şi altora, probabil, să trec prin nişte peripeţii aproape inexplicabile. Dând cu ochii de acest bătrân, de pildă, de ce oare am avut presentimentul că în seara aceea mi se va întâmplă ceva neobişnuit? E drept că eram bolnav, iar senzaţiile omului cuprins de febră sunt aproape întotdeauna înşelătoare.