Într-o dimineaţă de început de noiembrie, atunci când zilele deveneau mai reci, am observat-o pe Franje, o femelă cimpanzeu, adunându-şi toate paiele din culcuş. Le căra sub braţ, afară, pe insula întinsă din Grădina Zoologică Burgers, situată în oraşul olandez Arnhem. Comportamentul ei m-a surprins. În primul rând, Franje nu mai făcuse niciodată aşa ceva şi nici nu mai observasem acest comportament la alţi cimpanzei. În al doilea rând, dacă scopul ei era să-şi asigure un loc cald în timpul zilei, trebuie subliniat faptul că îşi adunase paiele în timp ce se afla în interiorul clădirii, unde era o temperatură plăcută. În loc să reacţioneze la frig, ea se pregătea pentru o temperatură pe care, de fapt, nu o resimţea în acel moment. Cea mai rezonabilă explicaţie ar fi aceea că a făcut extrapolarea de la experienţa zilei anterioare, ce fusese răcoroasă, la răcoarea pe care a presupus că o va reîntâlni. 

În orice caz, mai târziu, s-a instalat confortabil, la căldură, împreună cu micul său fiu, Fons, în cuibul de paie pe care şi-l construise. Niciodată nu am încetat să mă minunez de nivelul mental la care operează animalele, chiar dacă ştiu foarte bine că o singură întâmplare nu este suficientă pentru a trage concluzii. Dar aceste episoade sunt o sursă de inspiraţie pentru observaţii şi experimente, care ne ajută să ne dăm seama ce se petrece. Scriitorul de literatură ştiinţifico-fantastică Isaac Asimov spunea odată: „Cea mai incitantă frază care poate fi auzită în cercetarea ştiinţifică, cea care anunţă noi descoperiri, nu este «Evrika!», ci «Ce ciudat»“. Cunosc foarte bine acest lucru. Trecem printr-un proces îndelungat de observare a animalelor noastre, fiind intrigaţi şi surprinşi de acţiunile lor, testându-ne în mod sistematic ideile şi dezbătând cu colegii datele obţinute şi interpretarea lor. Suntem deci destul de lenţi în acceptarea concluziilor, iar disputele se pot ivi de oriunde. 

Chiar dacă observaţiile iniţiale sunt destul de simple (o primată adună un braţ de paie), repercusiunile pot fi enorme. Determinarea faptului dacă animalele îşi fac planuri pentru viitor, aşa cum se pare că-şi făcuse Franje, este o problemă importantă pentru ştiinţa actuală. Specialiştii vorbesc despre călătoria mentală în timp, despre cronestezie şi autonoezie, dar eu voi evita o asemenea terminologie obscură şi voi încerca să prezint progresul ştiinţific într-un limbaj comun. Voi vorbi despre situaţii referitoare la folosirea cotidiană a inteligenţei animale, tot aşa cum voi furniza dovezi provenite din experimente controlate. Primele ne informează despre scopul deservit de capacităţile cognitive, pe când celelalte ne ajută să eliminăm explicaţiile alternative. Le preţuiesc pe ambele în mod egal, deşi îmi dau seama că poveştile sunt mai uşor de citit decât prezentările unor experimente.