M- ai întrebat odată, acum de curând, de ce
susţin că mi- e frică de tine. Ca de obicei, n- am
ştiut ce să- ţi răspund, în parte tocmai pentru că
mi- e frică de tine, în parte pentru că frica asta se
întemeiază pe prea multe elemente ca să ţi le pot
enumera măcar pe jumătate stând de vorbă cu
tine. Şi dacă încerc acum să- ţi răspund în scris,
răspunsul meu va fi incomplet, pentru că şi în
scris frica şi urmările ei mă paralizează în faţa ta
şi pentru că proporţiile acestei situaţii depăşesc
cu mult puterile memoriei şi raţiunii mele.
Problema a fost întotdeauna foarte simplă
pentru tine, cel puţin în măsura în care tu ai vor -
bit despre asta în faţa mea sau, fără ale gere, în
faţa multor altora. Ţi se părea că treaba stă cam

aşa: tu ai muncit din greu toată viaţa, ai sacrificat
totul pentru copiii tăi şi mai ales pentru mine,
ca urmare, eu am trăit totdeauna fără nici o grijă
şi în belşug, am avut libertatea deplină să învăţ
ce am vrut, n- am avut nici un motiv să mă preo -
cup de grijile vieţii de toate zilele sau să resimt
vreo altă grijă de orice fel; tu, în ce te pri veşte,
n- ai pretins nici o mulţumire pentru toate acestea,
ştii foarte bine ce înseamnă „recunoştin ţa co pii -
lor“, dar te- ai fi aşteptat totuşi la ceva în schimb,
la vreun semn de simpatie; în loc de toate astea,
eu m- am ascuns întotdeauna din faţa ta, în ca -
mera mea, cu cărţile mele, cu ţicniţii mei de prie -
teni, cu gândurile mele exaltate; cu tine n- am
stat nici odată deschis de vorbă, la templu n- am
venit niciodată să stau lângă tine, nici la băi, la
Franzensbad, nu ţi- am făcut vreodată vreo vizită,
şi n- am avut în nici vreun alt fel senti mentul
vieţii de familie; de prăvălie şi de celelalte preo -
cupări ale tale nu m- am interesat niciodată, fa -
brica am lăsat- o cu totul în mâinile tale şi eu
mi- am văzut de treaba mea, pe Ottla am încu -
rajat- o în încăpăţânarea ei şi, în vreme ce pentru
tine eu nu mişc un deget (nici măcar nu- ţi ofer
vreodată un bilet de teatru), pentru prietenii mei
fac totul. Dacă ai sta să mă judeci, reiese că, deşi

nu- mi reproşezi de- a dreptul ceva necuviincios
sau rău (poate cu excepţia ultimei mele intenţii
de a mă căsători), în orice caz mă acuzi de răceală,
în străinare, nerecunoştinţă. Şi chiar îmi reproşezi
toate acestea ca şi cum ar fi vina mea, ca şi cum
eu aş putea schimba totul virând doar puţin o dată
cârma, în vreme ce tu n- ai nici cea mai mică vină,
poate doar că ai fost prea bun cu mine.
Felul acesta al tău obişnuit de a- ţi reprezenta
lucrurile îl consider îndreptăţit numai fiindcă şi
eu cred că tu eşti cu totul fără vină pentru în -
străi narea care s- a produs între noi. Dar la fel,
pe de- a- ntregul nevinovat sunt şi eu. Dacă aş putea
să te fac să recunoşti asta, atunci ar mai fi cu pu -
tinţă – nu chiar o viaţă nouă, căci pentru asta
suntem amândoi prea bătrâni, dar un fel de pace,
nu încetarea, ci îmblânzirea, neîncetatelor tale
reproşuri.