Amante regale. Cuvinte care evocă imaginea neclară, dar strălucitoare a unei femei care dezmiardă și modelează istoria cu mâinile ei. Ea stă, în general, în penumbra unei lumi în care luminile reectoarelor cad doar asupra bărbaților, care croiesc istoria prin forță. Din când în când, auzim foșnetul unei jupe de mătase sau un râset melodios răsunând din spatele tronului. Ascensiunea amantelor regale la curțile europene a fost bruscă, apărând pe neașteptate din îndepărtata negură medievală. Vreme de mii de ani după căderea Romei, păcatul regal a fost ascuns în spatele draperiilor greoaie ale baldachinelor și apoi mărturisit în obscuritatea amorțită a confesionalelor. Puternica Biserică Catolică a privit cu asprime și cinism adulterul, iar cocotele de la curte au fost ținute cu strictețe ascunse. Uneori, doar prenumele unei femei era legat de câte un monarh feudal, o Maude sau o Blanche, neștiindu-se nimic altceva. Numeroși bastarzi regali, recunoscuți de regi, apăreau ca din senin, lăsându-ne doar să presupunem că aveau și mame. Această lipsă aproape totală de informații despre relațiile amoroase ale capetelor încoronate a fost nu doar o consecință a pretențiilor bisericii legate de discreția acestor legături.

Analfabetismul domnea pretutindeni asemenea monarhilor, aceștia înșiși ind în cea mai mare parte a lor incapabili să-și scrie până și numele. Se întâmplă să știm câte ceva despre metresa englezoaică Alice Perrers doar din cauza avariției ei. Curtezana lui Eduard al III-lea (1312–1377), hrăpăreața Alice, s-a folosit de poziția ei și, în ultimul deceniu de viață al bătrânului rege, a golit vistieria, devenind ulterior una dintre cele mai mari latifundiare din Anglia medievală. Protând de senilitatea lui Eduard, îi cerea acestuia să îi cumpere aceleași bijuterii, iar și iar, însușindu-și de ecare dată banii pe care îi primea de la rege pentru procurarea giuvaierelor. Mai mult decât atât, stând la căpătâiul iubitului ei cu sânge albastru, aat pe patul de moarte, Alice a luat până și inelele prețioase de pe degetele muribundului. Scandalizat, parlamentul i-a conscat proprietățile din 17 țări, bijuteriile (inclusiv 21 868 de perle) și alte daruri primite de la rege. Mânată de dorința de a-și recupera bunurile și proprietățile, Alice și-a petrecut tot restul vieții în tribunal, după cum atestă unele documente ale trezoreriei, decrete parlamentare și arhive judecătorești. Dacă englezoaicele erau lipsite de tact, frațuzoaicele erau foarte agile. La aproape 70 de ani după Alice Perrers, arhetipul metresei regale s-a conturat în toată splendoarea, ridicându-se asemenea unei Păsări Phoenix din cenușa Evului Mediu.

Exercitându-și cu abilitate inuența asupra politicii țării și a regelui, Agnes Sorel a fost – desigur – o franțuzoaică la Curtea franceză. Grațioasa Agnes a reușit să-l scoată pe Carol al VII-lea (1403–1461) din îndelungata lui apatie pentru a se alătura trupelor sale și a-i alunga pe invadatorii englezi de pe teritoriul francez. Carol, un omuleț scund și trist, cu chip de clovn și picioare strâmbe, pierdut în tunicile lui lălâi și greoaie, s-a dovedit a un rege jalnic înainte de Agnes și a revenit la condiția sa de rege jalnic și după ea. Cel mai vechi portret al unei metrese regale care s-a păstrat este cel al lui Agnes, pictat în 1449, într-o vreme când portretele seculare nu erau încă ceva obișnuit și mulți dintre cei bogați și faimoși îi mituiau pe pictorii bisericești să le atașeze chipurile pe trupurile unor snți. În mod destul de bizar, Agnes a fost pictată ca Fecioara Maria pe un altar cu două panouri. Pe panoul ei, aat acum la Muzeul din Anvers, Agnes, purtând o coroană și o capă de hermină, îi oferă sânul său voluptos copilului Iisus, care privește dezinteresat în altă parte. Celălalt panou, aat acum la Muzeul din Berlin, îl înfățișează pe un bun prieten al metresei, Etienne Chevalier, în genunchi, într-o gest de prosternare evlavioasă. Acest diptic al amantei regelui, mamă a copiilor săi nelegitimi, prezentată drept Maica Domnului, trebuie să-i șocat pe cucernici, șocul indu-le amplicat de imaginea prietenului ei venerându-i sânul expus. Probabil că nu este deloc întâmplător faptul că, la scurt timp după ce pictura a fost desăvârșită, puterile Cerului au trimis-o pe „doamna cu coasa“ să o ia pe Alice. La aproape 40 de ani, dintre care 15 ani îi petrecuse ca amantă, prietenă și sfătuitoare a regelui, Alice a murit în durerile facerii. Poate că, dintr-un loc mai măreț, a privit înapoi spre trupul ei răpus și a murmurat: „Ce lucru mărunt, spurcat și urât mirositor e frivolitatea noastră“. 1 A închis ochii. Sfâșiat de durere, regele i-a acordat postum titlul de ducesă și i-a organizat funeralii fastuoase. Cunoștințele noastre despre metresele regale sporesc exponențial odată cu zorii secolului al XVI-lea. Înorirea culturală cunoscută drept Renaștere a adus aer proaspăt într-o Europă îndobitocită.

Brusc, vasele au început să străbată oceanele lumii, aducând la întoarcere bogății nevisate. Mănăstirile erau căutate pentru manuscrise deteriorate care conțineau sfaturile înțelepților păgâni antici. Societăți care se prosternaseră la picioarele unei madone de piatră timp de mii de ani au început să zburde în fața unei statui voluptoase a lui Venus. Pe parcurs, Vaticanul a pierdut cheia de la seiful tuturor cunoștințelor, controlul său ferm asupra moravurilor și apucăturilor ind substanțial slăbit – chiar și în țări care au rămas catolice după Reforma protestantă. Inventarea tiparului a declanșat o explozie a științei de carte în rândul nobilimii. Scrierea scrisorilor a devenit o modalitate preferată de umplere a timpului pentru curtenii nerăbdători să le împărtășească rudelor de la țară bârfele de la Curte. De la ei aăm despre lacrimile reginei, despre istericalele metresei și despre poftele trupești nesățioase ale regelui. Madame de Maintenon, ultima soție morganatică, și cea preferată, a lui Ludovic al XIV-lea (1638–1715), a scris peste 90 000 de scrisori în timpul vieții. Cumnata lui Ludovic, Charlotte Elisabeth, ducesă de Orleans, a scris 60 000 de scrisori despre viața la Curtea de la Versailles, în peste 50 de ani. Madame de Sévigné, care o cunoștea personal pe amanta lui Ludovic al XIV-lea, i-a scris de trei ori pe săptămână, timp de 25 de ani, preaiubitei sale ice care locuia departe, în Provence. O parte din corespondența personală a regilor și a amantelor lor au supraviețuit incendiilor, inundațiilor, viermilor și distrugerii deliberate, unele dintre acestea vorbind despre latura romantică a vieții. În plus, rapoartele diplomaților oferă imagini detaliate despre viața la Curte. Într-o eră în care toanele unui rege însemnau pace sau război, belșug ori foamete, nici un detaliu regal nu era considerat neînsemnat. Unele epistole ociale conțineau însemnări despre defecările regelui. Ludovic al XIV-lea, știind că numeroasele metrese ale lui Carol al II-lea (1630–1685) avuseseră o mare inuență asupra acestuia, și-a instruit ambasadorii din Anglia să trimită „rapoarte detaliate despre tot ceea ce se petrecea la curtea Marii Britanii și cu precădere la privată“. 2 Multe dintre aceste interesante epistole au supraviețuit.