La început, totul este frumos, chiar şi tu. Nu-ţi vine să crezi că eşti aşa de îndrăgostit. Fiecare zi îşi poartă mica încărcătură de miracole. Nimeni de pe faţa Pământului n-a mai cunoscut vreodată atâta plăcere. Fericirea există; şi e simplă: este un chip. Universul zâmbeşte. Timp de un an, viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezile cu ninsoare. Scrii cărţi pe această temă. Te căsătoreşti, cât mai iute posibil — de ce să stai pe gânduri, dacă eşti fericit? Gândurile te întristează, viaţa este cea care trebuie să învingă. În al doilea an, lucrurile încep să se schimbe. Ai devenit tandru. Eşti mândru de înţelegerea care s-a stabilit în sânul cuplului, îţi înţelegi soţia „din priviri"; ce bucurie să simţi că eşti una cu ea. Pe stradă, lumea crede că
nevasta îţi este soră; chestia asta te flatează, dar te şi lucrează. Faceţi dragoste din ce în ce mai rar şi crezi că nu e nimic grav. Eşti convins că dragostea voastră este, pe zi ce trece, tot mai puternică, dar, de fapt, sfârşitul lumii este pe aproape. Aperi căsătoria în faţa amicilor burlaci, care nu te mai recunosc. Dar eşti sigur oare că te recunoşti pe tine însuţi în cel ce îşi recită lecţia învăţată papagaliceşte şi se abţine să se uite după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii? În al treilea an, nu te mai abţii să te uiţi după domnişoarele proaspete care dau strălucire străzii. Nu mai vorbeşti cu soţia ta. La restaurant, stai ore în şir lângă ea, ascultând ce povestesc vecinii de masă. Ieşi în oraş din ce în ce mai des: asta îţi este scuza, ca să nu mai regulezi. Curând după aceea vine şi momentul în care nu-ţi mai poţi suporta nevasta nicio secundă, fiindcă te-ai îndrăgostit de alta. Există un singur punct în privinţa căruia nu te-ai înşelat: viaţa e cea care are, cu adevărat, ultimul cuvânt, în al treilea an, ai o veste bună şi una rea. Cea bună: dezgustată, nevasta te părăseşte. Cea rea: începi o nouă carte.