PROLOG 

E sânge peste tot. N-am văzut niciodată atâta sânge. S-a îmbibat în covorul crem, scurgându-se printre scândurile pardoselii, împroșcând picioarele măsuței de cafea din lemn de stejar. Picături perfect ovale care și-au croit drum până la canapeaua din piele de culoare deschisă și pârâiașe care se scurg pe zidul ca de alabastru. Parcă nu se mai termină. Oare dacă cercetez ca lumea, o să găsesc picături de sânge și pe mașina din garaj? 

Și pe firele de iarbă ale peluzei? În supermarketul din cealaltă parte a orașului? Mai rău de-atât, e din belșug și pe mâinile mele. Ce mizerie. În ciuda faptului că nu am prea mult timp, sunt disperată să-l curăț pe tot. Când există o pată, mai ales pe covor, am învățat că e bine s-o cureți repede, înainte să rămână definitiv în țesătură. Odată ce se usucă, n-o mai scoți cu nimic. Din păcate, indiferent cât de tare frec, n-o să-i fie de niciun folos trupului fără viață care zace prăbușit în mijlocul bălții de sânge. Evaluez situația. OK, e grav. 

E de așteptat să-mi găsești amprentele împrăștiate prin toată casa, dar roșul închis închegat sub unghii și în liniile care-mi brăzdează palma va fi mult mai greu de explicat. Pata tot mai întunecată de pe piepții cămășii nu e genul de lucru de care pot scăpa cu una, cu două. Am dat de necaz rău de tot. Asta dacă mă prinde cineva. Îmi cercetez palmele, cântărind argumentele pro și contra spălării sângelui, versus varianta de-a o șterge naibii cât mai repede de-aici. Dacă îmi curăț mâinile, pierd secunde prețioase în care aș putea fi prinsă. Dacă plec imediat, o să ies pe ușă cu palmele pline de sânge și voi mânji tot ce ating. Moment în care se aude soneria de la ușă. Ecoul ei răsună prin toată casa, în timp ce eu rămân încremenită în loc, prea speriată ca să mai respir. 

— E cineva acasă? strigă de afară o voce cunoscută. 

Te rog, pleacă. Te rog. Casa este scufundată în tăcere. Persoana de la ușă o să-și dea seama că nu-i nimeni aici și va decide să revină altă dată. Trebuie s-o facă. Dacă nu, sunt terminată. Soneria se aude iar. Du-te de-aici. Te rog, vezi-ți de drum. 

Nu sunt vreo credincioasă, dar în clipa asta mai că-mi vine să mă prăbușesc în genunchi. Mă rog, aș face-o dacă n-ar însemna să mă murdăresc și mai tare de sânge. Persoana de-afară trebuie să înțeleagă că nu-i nimeni acasă. Nu suni la ușa omului mai mult de două ori. Însă, chiar când îmi spun că există o șansă să scap basma curată, mânerul ușii începe să se zguduie. Iar apoi să se răsucească. Oh, nu. Ușa nu-i încuiată. Cam în cinci secunde, persoana din fața intrării va fi înăuntru. Va păși în living. Și atunci va vedea… Asta. Decizia a fost luată. Trebuie să fug. N-am timp să mă spăl pe mâini. Nam timp să-mi fac griji pentru urmele însângerate de tălpi pe care s-ar putea să le las în urmă. Trebuie să plec de-aici. Sper doar ca nimeni să nu descopere ce-am făcut.