Soarele apunea pe strada liniștită, în timp ce Tudor cobora, pierdut în gânduri. Se simțea singur în ultima vreme și căuta ceva care să îl distragă de la monotonia rutinei sale zilnice. Când a cotit un colț, privirea îi căzu pe ea. Era în fața lui, aștepta ca el să traverseze. Părul ei lung și ondulat, șaten, era legat la spate într-o codiță simplă, purta o rochie galben aprins ca de soare, care flutura în adierea ușoară a vântului. Tudor nu-și putea lua ochii de la ea. Ceva îi atrăgea atenția și se simțea inexplicabil atras de ființa asta. A traversat și s-a apropiat de ea.

—Scuzați-mă, a spus el. Știți cât e ceasul? Rebecca s-a uitat la el și a zâmbit, ochii ei sclipind de amuzament. —Îmi pare rău, nu am un ceas, a răspuns ea. Tudor nu s-a putut abține să nu remarce ochii ei albaștri uimitori și felul în care zâmbetul ei i-a luminat fața. Oh, bine, a spus el. Au stat acolo o clipă, amândoi simțindu-se puțin stânjeniți. Dar apoi Tudor a vorbit din nou.

—Apropo, eu sunt Tudor. Cum te numești? —Eu sunt Rebecca, a spus ea, întinzând mâna. În timp ce își strângeau mâna, Tudor a simțit un șoc de electricitate care i-a străbătut corpul. A știut în acel moment că trebuie să o cunoască mai bine. Au mai stat acolo câteva minute, bucurându-se de compania celuilalt, înainte de a se despărți. Tudor nu se putea opri să nu se gândească la Rebecca. S-a pomenit trecând pe lângă locul unde se întâlniseră, sperând să dea din nou peste ea. Și, câteva zile mai târziu, a făcut-o. De data aceasta, și-a făcut curaj să o invite la o cafea, iar ea a acceptat.