Introducere 

Istoricul bolii şi al vindecării unui foarte tânăr pacient, prezentat în paginile următoare, nu constituie, la drept vorbind, rezultatul observaţiilor mele. Ce-i drept, eu sunt cel care a condus în întregime planul tratamentului şi, de asemenea, într-o singură ocazie am avut o discuţie cu băiatul. Dar tratamentul propriu-zis a fost realizat de tatăl micuţului, căruia îi datorez multe mulţumiri pentru permisiunea de a folosi notiţele în scopul publicării. Meritul tatălui este însă şi mai mare. Mă refer mai ales la faptul că nicio persoană nu ar fi reuşit să determine copilul să facă asemenea mărturisiri, cunoştinţele de specialitate pe baza cărora tatăl a înţeles semnificaţia manifestărilor fiului său de cinci ani au fost absolut necesare, dificultăţile psihanalizei la o vârstă atât de fragedă fiind altminteri de neînvins. Doar reunirea într-o singură persoană a autorităţii parentale şi medicale, convergenţa dintre interesele cele mai intime şi interesele ştiinţifice ale uneia şi aceleiaşi persoane au înlesnit o modalitate de aplicare a metodei, care altfel ar fi fost nepotrivită. Valoarea deosebită a acestor observaţii constă însă în următoarele: doctorul, care trata cu ajutorul psihanalizei nevrozele adulte, ajunsese în cele din urmă, prin munca sa de dezvăluire treptată a organizării psihice, la anumite supoziţii despre sexualitatea infantilă, în ale cărei componente credea că găsise factorii determinanţi ce stau la baza tuturor simptomelor nevrotice ale vieţii adulte. Am expus aceste supoziţii în Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, publicată în 1905. Ştiu că ele par pe atât de surprinzătoare pentru neiniţiaţi, pe cât de necesare le par psihanaliştilor. Dar chiar şi psihanaliştii trebuie să-şi mărturisească dorinţa de a găsi în mod direct, pe drumul cel mai scurt, dovezi pentru fiecare frază fundamentală. 

Ar fi deci oare imposibil să descoperim în mod nemijlocit la copii, care sunt la o vârstă atât de fragedă, acele tendinţe sexuale sau dorinţe pe care cu atâta trudă le dezvăluim la adulţi şi despre care susţinem, în plus, că sunt trăsături constitutive ale tuturor oamenilor şi că la nevrotici sunt doar accentuate sau deformate? În acest scop, am avut grijă să-mi îndemn studenţii şi prietenii să culeagă observaţii despre viaţa sexuală a copiilor, care de cele mai multe ori este în mod iscusit trecută cu vederea sau intenţionat tăgăduită. Printre materialele care mi-au ajuns în mâini în urma acestor îndemnuri, veştile neîntrerupte despre Hans au ocupat în curând un loc de seamă. Părinţii săi, care se aflau printre adepţii mei, au căzut de acord să nu-şi mai educe primul copil prin constrângere, ceea ce pentru păstrarea unei bune tradiţii era absolut necesar, iar încercarea de a-l creşte fără intimidări şi de a-l lăsa să se manifeste era o bună cale pentru ca el să devină un băiat vesel, blând şi deştept. Reproduc acum însemnările tatălui despre micul Hans, aşa cum mi-au fost aduse şi, bineînţeles, mă voi abţine de la orice tentativă de a tulbura prin denaturări convenţionale, naivitatea şi sinceritatea din odaia copilului.