Am luat azi decizia fermă de a continua jurnalul metafizic, poate sub forma unei serii de meditaţii înlănţuite. Adineauri am între zărit o idee care ar putea fi im- · potantă: reluîndu-mi perspectivele fundamentale asupra existenţei, mă întrebam dacă se poate spune într-un sens oarecare că o idee există; şi iată ce mi-a fost dat să văd: ideea ca şi reprezentată - după modelul unui obiect (reflectam zilele trecute la ce înţelegem prin feţele unei idei) - participă la in-existena obiectului a atare, obiectul neexistînd decît în măsura în care participă la natura copului meu, altfel spus, decît dacă nu este gîndit ca obiect. 

N-ar trebui să spunem, la fel, că poate să existe, că există - o existenţă a ideii, dar tocmai în măsura în care este ireductibi1ă la reprezentările pseudo-obiective pe care ni le facem despre ea? Interpretarea materialistă, oricît de ineptă ar fi în sine, ar implica cel puţin sentimentul confuz a ceea ce caut eu să degajez aici. S-ar putea spune că ideea există în măsura în care este aderentă. Aş vrea să-încerc să lămuresc asta cu ajuoul unor eemple concrete; fireşte, însă, că e foarte greu. Punctul de plecare al reflecţiilor mele din zilele trecufe era ideea unui eveniment (operaţia lui X) de care aveam numeoase motive să mă tem. Ai fi spus c-o răsuceam sau că se răsucea de la sine şi îmi arăta pe rînd feţe diferite; adică mi-o reprezentam prin analogie cu un obiect tridimensional - cu un zar, de exemplu. 

Iuee curioasă: nu se află imputabilitatea sau mai degrabă nevoia de-a imputa (de-a avea ceva sau pe cineva de care să te iei) la originea oricărei "explicaţii cauzale"? Am sentimentul că aceasta poate duce destul de departe. Este foarte apropiată de psihologia nietzscheeană, mi se pare.