Problema căreia aș dori să încerc să-i găsesc aici citeva elemente de soluţionare este una de grad secund, o problemă despre o problemă. Aş formula-o astfel: În ce condiţii omul a putut deveni întru totul o problemă pentru om? Este important să prevenim din capul locului asupra oricărei neînțelegeri și insist pe cuvintele de care tocmai mam folosit. Este evident că de mai multe secole, chiar din antichitatea greacă, omul și-a pus întrebări care vizau cînd originile, cînd natura sa, cînd destinul său. Ne putem gîndi însă, am impresia, că aceste întrebări, oricât de grave ar fi ele, pot fi înţelese în mod detașat, pe fondul unei anumite siguranţe, sau chiar al unei anumite evidențe. Am putea exprima acest lucru spunînd că oglinda sa interioară îi arăta omului o imagine a lui însuși în care nu întimpina nici o greutate în a se recunoaște, o imagine care nu avea în sine nimic neliniştitor. 

Dar sîntem nevoiţi să constatăm că; la un anumit nivel a] cunoaşterii cel puţin, astăzi lucrurile nu mai stau astfel: acest nivel este cel al reflecţiei sau al gîndirii interogative. Este cert, bineînţeles, că imensa majoritate a fiinţelor umane nu ajunge niciodată la acest nivel sau, cel puţin, nu se ridică decît arareori pînă aici cu concursul unor circumstanţe excepționale. Trebuie adăugat însă, pe de altă parte, că această conștientizare, chiar dacă aparţine unui număr restrins, nu poate fi lipsită de repercusiuni puternice, ca şi de faptul de-a avea urmări chiar și asupra celor care par a nu participa direct la aceasta. În plus, să remarcăm că arta contemporână, în unele dintre expresiile sale cele mai deconcertante, constituie o mărturie irecuzabilă asupra a ceea ce trebuie numit în mod clar o alienare, luînd acest cuvint într-un sens mult mai general decît cel ce i-a fost dat într-o perspectivă marxistă. Prin alienare înţeleg faptul că omul pare să fi devenit din ce în ce mai mult străin de el însuşi, de esenţa sa proprie - pînă în punctul de a pune la îndoială această esență, de a-i refuza, în cel mai rău caz, orice realitate originală, după cum s-a putut vedea în expresiile exagerate ale existenţialismului contemporan. Totul se petrece ca şi cum arta, la un Picasso de pildă, tocmai ar manifesta, şi înţeleg prin aceasta a se face manifestă, imaginea deformată şi parcă de nerecunoscut pe care oglinda interioară ne-o reflectă. 

Este într-adevăr greu să admitem în mod serios ca această deformare să ție obţinută arbitrar, să nu fie decît rezultatul unei activităţi deliberate şi aproape perverse sau rezultatul a ceea ce numim uneori conştiinţa ludică, cea care se manifestă în joc şi în afara oricărei preocupări utilitare. Este mult mai plauzibil să admitem că ne aflăm în prezenţa unei necesităţi profunde, aceea“de a obiectiva ceea ce eu aș numi, cu un termen în mod voit foarte vag, modalitățile existenţiale care se situează în partea de dincoace a nivelului conștiinței cotidiene. În rest, nu-mi propun nicidecum să insist asupra aspectului estetic al problemei tratate aici; şi, dacă mă refer la aceasta, este pentru că faptul acesta are avantajul de a face problema în cauză mai sensibilă. Voi lua ca punct de plecare al propriilor mele reflecţii analiza remarcabilă cu care se deschide foarte i importanta lucrare a filosofului german Hans Zehrer, Omul în această lume. A apărut la Hamburg în 1948. Găsim aici o conştientizare extraordinar de lucidă a situaţiei omului contemporan. Autorul îşi concentrează, pentru început, atenţia asupra a ceea ce el numeşte omul-barăcii.