Iată, în două cărţi, cea de-a patra lucrare pe care o consacram imaginaţiei materiei, imaginaţiei celor patru elemente materiale pe care filosofia şi ştiinţele antice continuate de alchimie le-au aşezat la temelia tuturor lucrurilor. Rând pe rând, în cărţile noastre anterioare, am încercat să clasificăm şi să aprofundam imaginile focului, ale apei, ale aerului. Mai rămânea să studiem imaginile pământului. Aceste imagini ale materiei terestre ni se oferă din abundenţă într-o lume de metal şi de piatră, de lemn şi de răşini; ele sunt stabilite şi liniştite; le avem sub ochii noştri; le simţim în mâna noastră; ele trezesc în noi bucurii musculare, de îndată ce căpătăm pofta de a le lucra Pare aşadar că obligaţia de a ilustra, prin imagini, filosofia celor patru elemente este uşoară. Pare că putem – tre-când de la experienţele pozitive la experienţele estetice – să arătăm prin nenumărate exemple interesul pasionat al reveriei pentru solidele frumoase care „pozează” la nesfârşit în faţa ochilor noştri, pentru frumoasele materii care ascultă cu fidelitate de efortul creator al degetelor noastre. Şi totuşi, o dată cu imaginile materializate ale imaginaţiei „terestre”, încep, pentru tezele noastre asupra imaginaţiei materiale şi a imaginaţiei dinamice, dificultăţi şi paradoxuri fără de număr. Într-adevăr, în faţa spectacolului focului, al apei, al cerului, reveria care caută substanţa sub aspecte efemere nu era nici întrun fel blocată de realitate. Eram cu adevărat în faţa unei probleme a imaginaţiei; era vorba tocmai de a visa la o substanţă profundă pentru focul atât de viu şi de colorat; era vorba de a imobiliza, în faţa unei ape curgătoare, substanţa acestei fluidităţi; în sfârşit, trebuia, în faţa tuturor sfaturilor de imponderabilitate pe care ni le dau brizele şi zborurile, să imaginăm în noi înşine substanţa acestei imponderabilităţi, însăşi substanţa libertăţii aeriene. Pe scurt, materii fără îndoială reale, dar inconsistente şi mobile, cereau să fie imaginate în profunzime, într-o intimitate a Pământul şi reveriile voinţei substanţei şi a forţei. Dar o dată cu substanţa pământului, materia aduce cu sine atâtea experienţe pozitive, forma este atât de sesizabilă, atât de evidentă, atât de reală, încât nu vedem cum putem da un trup unor reverii privitoare la intimitatea materiei. După cum spune Baudelaire: „Cu cât materia este, în aparenţă, mai pozitivă şi mai solidă, cu atât munca imaginaţiei este mai subtilă şi mai trudnică” 1. În fapt, cu imaginaţia materiei terestre, îndelunga noastră dezbatere asupra funcţiei imaginii se însufleţeşte şi’ de data asta adversarul nostru are nenumărate argumente, iar teza sa pare imbatabilă: pentru filosoful realist, ca şi pentru cei mai mulţi dintre psihologi, perceperea imaginilor este cea care determină procesele imaginaţiei. Pentru ei, lucrurile sunt mai întâi văzute şi doar apoi imaginate; combinăm cu imaginaţia fragmente ale realului perceput, amintiri ale realului trăit, dar nu putem ajunge la dominaţia unei imaginaţii funciar creatoare. Pentru a combina din plin, trebuie să fi văzut mult Sfatul de a vedea bine, care se află la baza culturii realiste, domină fără dificultate paradoxalul nostru sfat de a visa bine, de a visa rămânând fidel onirismului arhetipurilor care sunt înrădăcinate în inconştientul uman.