Când mă gândesc la soţia mea, îmi vine în minte, întotdeauna, capul ei. Forma lui, pentru început.
Prima dată când am văzut-o i-am zărit de fapt ceafa, care avea un nu-știu-ce încântător în felul în care
era fasonată. Ca un știulete lucios și dur de porumb ori o fosilă găsită în albia râului. Avea ceea ce
victorienii ar fi numit un cap bine modelat. Îţi puteai reprezenta cu destulă ușurinţă craniul.
Aș fi recunoscut oriunde capul acela.
Şi ce se află înăuntrul lui. Mă gândesc și la asta: mintea ei. Creierul, cu toate onduleurile lui, și
gândurile, năpustindu-se prin materia șerpuitoare ca niște miriapozi iuţi, bezmetici. Îmi imaginez, ca
un copil, că i-aș putea deschide craniul, că i-aș putea desface creierul și să umblu prin el, încercând
să-i surprind și să-i capturez gândurile. La ce te gândești, Amy? Întrebarea pe care am pus-o cel mai
adesea pe parcursul căsniciei noastre, însă nu cu voce tare, și nu celei care ar fi putut răspunde.
Presupun că asemenea întrebări atârnă ca niște nori grei, de furtună, asupra oricărei căsnicii: La ce te
gândești? Cum te simţi? Cine ești tu? Ce ne-am făcut unul altuia? Ce-o să ne facem acum?
Ochii mi s-au deschis brusc, la șase dimineaţa fix. Fără mișcat blând din gene, fără clipit leneș,
răgaz pentru recăpătat cunoștinţa. Trezirea a fost mecanică. Un truc de ventriloc cu marionetă, ce-ţi dă
fiori: lumea e neagră și apoi, dintr-odată, începe spectacolul! 6–0–0 arăta ceasul — mi se iţea în
faţă, primul lucru pe care l-am văzut. 6–0–0. Părea cumva altfel. Arareori mă trezeam la ore atât de
fixe. Eram un tip care practica trezitul la întâmplare: 8:43, 11:51, 9:29. Nu existau alarme în viaţa
mea.
În exact momentul acela, la 6:00, soarele s-a înălţat peste șirul de stejari, dezvăluindu-și întreaga
putere de zeu furios și văratic. Lumina sa a izbucnit peste râu, către casa noastră, ca un deget lung,
gata să mă împungă prin draperiile subţiri ale dormitorului nostru. Acuzator: Ai fost văzut. Vei fi
văzut.
M-am răsucit în pat, adică în patul nostru din New York adus în casa cea nouă, pe care încă o
numeam casa cea nouă, deși ne mutaserăm aici de doi ani. E o casă închiriată, chiar pe ţărmul râului
Mississippi, o casă care ţipă a Nou-Îmbogăţiţi de Suburbie, genul de loc pe care mi-l doream în
copilărie, aflat în partea mea de oraș, cea sărăcăcioasă. Genul de locuinţă care apare imediat
familiară: căsoiul masiv, ţipând de nou-nouţ ce e, fără personalitate, genul de casă pe care soţia mea
l-ar fi detestat — și chiar îl detesta.