Conspiratia din Berlin Tom Gabbay descarca gratis PDF.

Am părăsit Berlinul în dimineaţa de după înmormântarea mamei. Cu câteva ore înainte ca ea să moară, fratele meu şi cu mine am fost luaţi din pat şi ni s-a spus să ne luăm un ultim rămas-bun. Amintirea acelei nopţi este încă vie, chiar şi prin negura tuturor acelor ani. Când am păşit în cameră, un fascicul de lumină caldă se revărsă înăuntru, luminându-i faţa. Nu părea reală, deja semăna mai mult cu un înger decât cu mama noastră. După un moment ne-a şoptit, încet, cu o voce sfârşită: Kommt. „Veniţi… nu vă temeţi.”

Era tânără, mult prea tânără pentru a muri, dar până şi eu puteam vedea că doar o fărâmă preţioasă de viaţă mai rămăsese în trupul acela firav ce alunecase spre lumea umbrelor. Nimic nu se schimbase. Pe măsuţa de toaletă erau aşezate ordonat rujuri şi pudre; cutia muzicală se afla încă pe poliţa de deasupra căminului, dansatorii săi de vals îngheţaţi într-un pas silenţios. Lângă pat trona o fotografie formală de nuntă într-o ramă de argint, iar pe perete, o poză înceţoşată a unui om zâmbitor, îmbrăcat în uniformă - panglica neagră şi medalia de onoare decorau imaginea unui soţ şi tată care, ca mulţi alţii, nu s-a mai întors din „războiul pentru curmarea tuturor războaielor”. Toate erau la locul lor, şi totuşi camera părea într-un fel schimbată. Mirosul de medicamente dispăruse; moartea plutea în aer. L-am luat pe Josef de mână şi l-am condus până la marginea patului mamei. El avea pe atunci numai opt ani, cu cinci mai puţin decât mine, şi probabil nu înţelegea foarte bine ce se întâmpla. Nimeni nu ne explicase, nu în atâtea cuvinte.

Ea a stat întinsă, complet nemişcată, pentru un timp ce mi-a părut o eternitate, şi mi-a trecut prin cap gândul că ar fi putut să fi murit în răstimpul în care am traversat noi camera. În cele din urmă pleoapele i s-au ridicat şi şi-a îndreptat privirea asupra noastră. Ne-a studiat feţele multă vreme, de parcă ar fi vrut să le memoreze. Sau poate că îşi aduna forţele, hotărâtă să folosească acele ultime suflări pentru a articula cuvintele pe care voia să le lase în urma ei.

— Daţi-mi mânuţele, ne-a şoptit. I-am simţit slăbiciunea în momentul în care a încercat să ne strângă mâinile într-ale ei.

— Vedeţi… Încercă să zâmbească.

— O familie… înţelegeţi? Eu am aprobat din cap, deşi nu eram sigur că înţelegeam.

— Spune-o, a insistat ea. — O familie, am răspuns eu ascultător. Şi-a tras uşor mâna la o parte, lăsând mâna lui Josef într-a mea.

— Şi acum, spuse cu un oftat, tot o familie… întotdeauna o familie. Simţeam că ar fi vrut să ne spună mai multe, dar nu şi-a putut aduna forţele. Şi eu aş fi vrut să spun ceva, dar cuvintele nu ieşeau. Nu din cauză că aş fi fost prea emoţionat. De fapt, îmi amintesc că mă întrebam de ce nu sunt mai tulburat. Îmi iubeam mult mama şi ştiam că ea ne iubea mai mult decât orice, dar dintr-un motiv sau altul mă simţeam distant, ca şi cum aş fi urmărit scena de undeva departe, ca acum.