O PERSONALITATE COMPLEXĂ 

“Papini nu era un om oarecare; nici inteligenţa sa nu se găsea pe stradă, și nici cultura sa cu adevărat gigantică nu se putea improviza la cafenea. Dar a vorbit astfel numai din setea de a se compromite. A făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi compromis, permanent și în toate straturile. Cînd simţea că publicul începe să-l iubească, scria imediat ceva contra gustului general. A publicat volume de povestiri fantastice ca să-și compromită gloria de tînăr și genial gînditor italian. A publicat versuri – deși știa că publicul îl adora ca polemist. A scris lucruri extrem de serioase, și le-a scris tern, camuflat – pentru că lumea îi aprecia prea mult simplitatea și causticitatea stilului. Cînd Italia era socialistă, Papini era naţionalist. Cînd Italia a devenit naţionalistă (furîndu-i fără rușine și ideile și gesturile), Papini a devenit catolic à outrance. Cînd s-a făcut concordatul cu Vaticanul, și toată lumea aștepta de la Papini o viaţă a Fecioarei Maria – el publică Gog. A fost totdeauna în frunte, lăsîndu-și ţara în urmă.”1 Cuvintele entuziaste ale lui Mircea Eliade la adresa cunoscutului scriitor italian sînt destinate să scoată în evidenţă tocmai latura imprevizibilă a unui mare spirit rebel. Cu inteligenţa tăioasă a contestatarului neîmblînzit, Giovanni Papini a abordat cele mai diverse forme de expresie literară, de la poezie la proza scurtă, de la meditaţiile autobiografice la romanul de introspecţie, de la eseurile filosofice disacratorii la biografiile pline de sevă ale unor personalităţi (Isus, Sfîntul Augustin, Dante ș.a.). 

Care ar fi, totuși, punctele de rezonanţă ale acestui traseu zbuciumat, ce i-ar permite cititorului de azi să identifice traiectoria unui destin? Prima etapă, care l-a și impus ca atare pe Giovanni Papini în istoria culturii italiene, ţine de tinereţea sa contestatară și revoluţionară, de la începutul secolului XX. Născut la Florenţa, în 1881, dintr-o familie foarte modestă, adolescentul autodidact se lasă îmbibat de cele mai diverse influenţe ale vremii: intuiţionismul, activismul, misticismul, magia, iraţionalismul, filosofia lui Bergson și a lui Kierkegaard, pragmatismul american, futurismul etc.1 Este perioada succesivelor tentative publicistice, în revistele pe care le întemeiază ori la care colaborează: Leonardo (1903- 1907), La Voce (1908-1915), L’Anima (1911-1913), Lacerba (1913-1915) etc.2 Acum tipărește volumașul Il crepuscolo dei filosofi (1906), în care le aruncă îndrăzneţ mănușa unor gînditori consacraţi de talia lui Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Spencer și Nietzsche3 . Mai cunoscut devine romanul Un uomo finito (1913), prospecţiune autobiografică a unui șir de explorări spirituale, care atrage atenţia și admiraţia inclusiv a criterioniștilor bucureșteni, aflaţi în contextul unor similare exerciţii intelectuale de autoformare1 . Etapa rebeliunii este încununată de apariţia volumului Stroncature (1916), ce reflectă impertinenţa lucidă a tînărului care își continuă exaltat campania de batjocorire a marilor opere ale literaturii (Faust de Goethe, Hamlet de Shakespeare, Decameronul de Boccaccio), ori supune unui tir încrucișat de zeflemeli scrierile lui Benedetto Croce.