Titlu Omul care era joi

Autor G.K. Chesterton
Categorie Non-Ficțiune
Subcategorie Diverse

descarca-gk-chesterton-omul-care-era-joi-pdf

Această himeră ademenitoare era evidentă mai  ales odată cu lăsarea serii, când acoperişurile extravagante păreau negre pe fundalul luminii după­amiezii şi când tot târgul alienat părea izolat ca  un nor în derivă. Lucrul era şi mai pregnant în nenumăratele nopţi de sărbători locale, când micile  grădini erau deseori luminate şi marile lampioane  chinezeşti străluceau în arborii pitici precum nişte  fructe înfiorătoare şi monstruoase. Asta s­a simţit  cel mai puternic într­o seară anume, a cărei amintire stăruia vag în localitate, al cărei erou era poetul  cu păr castaniu­roşcat. 

Nu era nicidecum singura  seară în care el fusese eroul. In multe nopţi, cei care  treceau pe lângă grădiniţa lui dosnică îi puteau auzi  vocea ridicată, didactică, expunându­le „legea" bărbaţilor, dar în special femeilor. Atitudinea femeilor  în asemenea cazuri era desigur unul dintre paradoxurile locului. Cele mai multe erau socotite vag  emancipate şi ridicau anumite obiecţii faţă de superioritatea masculină. 

Dar aceste femei de tip nou  îi făceau întotdeauna unui bărbat complimentul extravagant pe care nici o femeie obişnuită nu i­1 face,  şi anume, îl ascultau în timp ce vorbeşte. 

Şi domnul Lucian Gregory, poetul cu păr roşu, era cu adevărat (într­un anumit sens) un om care merita să  fie ascultat, chiar dacă la sfârşit râdeai de ce spunea. El susţinea vechea platitudine a amoralităţii  artei şi a artei amoralităţii cu o anume prospeţime  impertinentă care, cel puţin, oferea o plăcere de moment. Era ajutat într­o oarecare măsură de ciudăţenia frapantă a înfăţişării sale, pe care o exploata  la întreaga valoare. Părul roşu­închis, cu cărare la  mijloc, era literalmente ca al unei femei, ondulându­se în buclele line ale fecioarelor din tablourile  prerafaelite. Dar din acest oval aproape sacru, faţa  ieşea brusc în relief, lată şi brutală, bărbia fiind împinsă înainte cu un aer de dispreţ get­beget londonez. Această combinaţie gâdila şi în acelaşi timp  îngrozea nervii unei lumi nevrotice. Părea o blasfemie pe două picioare, o combinaţie de înger şi  maimuţă.