Astăzi, ca şi cu ani în urmă, rămâne ademenitoare ispita de a te face nevăzut sub gluga fermecată a persoanei a treia: când el avea aproape doisprezece ani, dar încă se mai aşeza cu mare bucurie în poala mamei, a început şi s-a sfârşit ceva. Dar se poate oare stabili cu precizie ce anume a început, ce anume a încetat? În ceea ce mă priveşte pe mine, se poate. Copilăriei mele i s-a pus capăt într-un spaţiu strâmt şi înghesuit atunci când, acolo unde am crescut, a izbucnit, în mai multe locuri deodată, războiul. 

El a început, asurzitor, cu salvele trase de la bordul unui vas de linie şi cu decolarea Stukas-urilor deasupra periferiei portului Neufahrwasser, în dreptul căruia se afla Westerplatte, unde era amplasată o bază militară poloneză; în afară de asta, ceva mai departe cădeau obuzele trase cu precizie de două vehicule blindate în lupta pentru cucerirea Poştei Poloneze din partea veche a oraşului Danzig; la scurt timp a fost anunţat la aparatul nostru de radio popular, care îşi avea locul său pe bufetul din sufragerie; astfel, într-o locuinţă de la parter dintr-o casă cu trei etaje cu apartamente de închiriat, situată pe Langfuhrer Labesweg, a fost declarat, în cuvinte dure, sfârşitul copilăriei mele. Până şi ora exactă a ţinut să rămână de neuitat. De atunci încolo, pe aeroportul oraşului liber din apropierea fabricii de ciocolată Baltic, traficul a încetat să mai fie unul exclusiv civil. Văzut prin lucarnele din acoperişul casei, deasupra portului liber urca, aproape negru, fumul care era tot mereu aţâţat de atacurile repetate şi de vântul uşor dinspre nord-vest. 

Dar, de îndată ce vreau să-mi amintesc de tunetul îndepărtat al salvelor de pe Schleswig-Holstein, care îşi trăise traiul ca veteran al bătăliei din strâmtoarea Skagerrak şi nu mai era bun decât ca navă-şcoală pentru cadeţi - sau de zgomotele gradate ale avioanelor care erau numite Stukas din cauză că, de sus de tot deasupra câmpului de luptă, ele se prăvăleau lateral şi, zburând în picaj, îşi lansau bombele în ultima clipă asupra ţintelor - prinde contur întrebarea: de ce oare mai trebuie rememorată copilăria cu sfârşitul ei atât de ferm datat, de vreme ce tot ceea ce mi s-a întâmplat, de la primul şi apoi de la al doilea rând de dinţi, cu începutul şcolii cu tot, cu jocul ei de bile şi cu genunchii zdreliţi, cu cele mai timpurii secrete mărturisite la spovedanie şi, mai târziu, cu toate chinurile credinţei, s-a transformat de mult într-un morman de hârţoage vechi ce au dat naştere unui personaj care, abia aşternut pe hârtie, nu a mai vrut să crească deloc, a început să spargă cu glasul său, cântând, tot ce era făcut din sticlă, un personaj care avea la îndemână două beţe de lemn şi care, datorită tobei lui de tinichea, şi-a făcut un nume ce a fiinţat de atunci încoace, citabil, între coperte de carte şi care vrea să fie nemuritor în nu ştiu câte limbi? Pentru că ar mai fi de adăugat ba una, ba alta. Pentru că ar mai putea lipsi câte ceva, producând, astfel, o larmă asurzitoare. Pentru că cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt, numai că eu am suflat abia când era prea târziu; creşterea mea care nu a putut fi stăvilită; comunicarea mea verbală cu obiecte pierdute. Şi fie numit şi următorul motiv: pentru că vreau să am ultimul cuvânt. Amintirea iubeşte jocul copiilor de-a v-aţi ascunselea. Se piteşte. Înainte de orice, se lasă ispitită de cuvintele frumoase şi-i place să împodobească, adeseori fără să fie nevoie. Ea contrazice memoria, care se dă pedantă şi, pusă pe ceartă, vrea întotdeauna să aibă dreptate. Atunci când este asaltată de întrebări, amintirea se aseamănă unei cepe, care ar dori să fie decojită ca să se scoată la iveală ceea ce stă scris acolo şi poate fii citit literă cu literă: arareori lipsit de echivoc, adeseori scris în oglindă ori încifrat în cine ştie ce fel. 

Sub prima coajă, ce încă mai foşneşte uscat, se găseşte următoarea, care, abia desprinsă, lasă să se vadă o a treia, umedă, sub care aşteaptă şi şuşotesc a patra, a cincea. Şi fiecare dintre straturile care urmează transpiră cuvinte prea îndelung evitate şi semne pline de înflorituri, ca şi când un samsar de secrete ar fi vrut să se încifreze în felul acesta, încă din tinereţe, pe când ceapa abia încolţea. Deja se trezeşte ambiţia: mâzgăleala aceasta se cere descifrată, codul acela trebuie spart. Şi deja este contrazisă acea entitate care vrea de fiecare dată să insiste asupra adevărului, căci, adeseori, minciuna ori sora ei mai mică, amăgirea, oferă partea cea mai consistentă a adevărului; în scris, ea sună credibil şi se laudă cu detalii ce trebuie să treacă drept fotografic de precise: atunci când nu adia nici o boare de vânt, acoperişul din carton gudronat al şopronului din fundul curţii casei noastre de închiriat mirosea a bomboane de malţ...