Cartea de faţă a fost întocmită ca urmare a cercetărilor întreprinse de autor mai mulţi ani asupra secolului al X-lea, ale căror rezultate s-au concretizat în lucrări mai mici. În prelegeri şi conferinţe academice şi mai ales într-un volum intitulat Papstregesien (Regeste papale). Prelucrarea materialului istoriografie privitor la istoria papală din epoca ottonă, în cadrul acestei lucrări, a dus la ideea de a se folosi şi într-o prezentare aparte. Directorul, dr. Gerhard Trenkler, de la editura Styria din Graz, nu numai că a încurajat realizarea acestui proiect, despre care a aflat întâmplător în timpul unei discuţii, dar 1-a şi sprijinit într-un fel care ne îndatorează, în lucrarea de faţă nu s-a urmărit înfăţişarea unor eventuale noi cercetări sau. pornind de la rezultatele lor, rediscutarea unor probleme mai vechi, ci scopul a fost, mai curând, ca evenimentele să fie pur şi simplu lăsate să vorbească de la sine, iar cele întimplate să fie repovestite, pe cât posibil în toată bogăţia lor multicoloră, astfel în cât tabloul acelei epoci să poată prezenta interes pentru un public mai larg. Oricum, unele aspecte au devenit evidente. Pe de o parte era vorba de obişnuita apreciere reprobatorie asupra secolului al X-lea, ca perioada cea mai sumbră a „evului mediu întunecat”, iar pe de altă parte – după cum a reieşit din Regestele papale – istoria Romei şi a Imperiului roman, a împăraţilor şi papilor, situaţia lor, relaţiile între ei, rangul şi importanţa lor în orânduirea politică şi bisericească de atunci a Occidentului. Pentru a combate părerea depreciativă despre „saeculum obscurum”, sau cel puţin pentru a o reduce la o dimensiune îndreptă-ţită, ar fi trebuit desigur să se scrie o istorie a culturii, a vieţii spirituale din veacul al X-lea, lucrare de mult necesară, şi nu să se revină cu atâta insistenţă doar asupra ideii de reînnoire, deşi aceasta constituia o preocu-pare vădită a oamenilor acelor vremi. Ea a apărut deja la începutul secolului în versurile pline de laude linguşitoare, pe care poetul Eugenius Vulgarius le dedica papei Sergius al III-lea, pentru ca la sfârşitul veacului să devină programul politic – care însă eşuase – al împăratului Otto al III-lea. 

Astfel, limitarea perioadei prezentate asupra unui spaţiu de o sută de ani nu este numai formală, ci ea corespunde şi unor principii legate de conţinut.. Faptul că la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul secolului, ideea de reînnoire, „renovatio”, spre care se tindea, era legată de Roma „conducătoarea lumii” – chiar dacă această denumire nu avea întotdeauna aceeaşi semnificaţie – constituie un motiv în plus pentru atenţia deosebită care se cuvine să fie acordată istoriei frământate a Romei şi papalităţii din acea perioadă, precum şi celei a imperiului, cuprins şi ei în transformarea dinamică. Evoluţia istorică a acestei perioade porneşte de la un moment de scădere maximă a rolului Romei şi al imperiului pe plan universal, la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, continuă cu reînfiinţarea imperiului, la mijlocul secolului, şi ajunge la încercarea de a se da o formă nouă concepţiei despre rolul universal al Romei, într-o perioadă în care pentru prima dată şi, desigur, nu întâmplător, împăratul şi papa au fost denumiţi „cele două lumini ale lumii”. Poate că multitudinea evenimentelor şi imaginilor prezentate, a personajelor înfăţişate, a forţelor politice şi ale ideilor, lupta lor pentru cucerirea anumitor valori, sau numai pentru a le impune şi a le afirma, poate că toate acestea vor fi suficiente pentru a demonstra că acel „saeculum obscurum” a fost mai puţin întunecat şi sumbru decât se socotea în mod curent. Desigur că autorul este pe deplin conştient că, deşi s-a limitat numai la câteva aspecte ale istoriei, acestea n-au fost epuizate.