Frate-meu Jem mergea pe treisprezece ani când
şi-a fracturat rău de tot braţul, de la cot. După ce s-a
vindecat şi după ce temerile că n-o să mai poată juca
fotbal niciodată i s-au risipit, mai că-şi uitase necazul.
Rămăsese el cu stânga puţin mai scurtă decât dreapta
şi, când sta în picioare sau când mergea, palma făcea
unghi drept cu trupul, iar policarul cădea paralel cu
coapsa, dar lui puţin îi păsa, de vreme ce asta nu-l
împiedica să paseze şi să şuteze.
După ani şi ani, când ne puteam îngădui să
răscolim trecutul, am revenit nu o dată asupra
împrejurărilor care duseseră la accident. Eu
susţineam că Ewellii fuseseră pricina, dar Jem, cu
patru ani mai mare decât mine, pretindea că totul
începuse cu mult înainte. Anume, din vara aceea când
venise la noi Dill şi ne-a dat ideea să-l stârnim pe Bau
Radley din bârlogul lui.
Dacă e s-o luăm de la Adam, i-am răspuns eu,
atunci de vină este Andrew Jackson. Dacă generalul
Jackson nu i-ar fi alungat pe indienii creek în susul
pârâului, Simon Finch n-ar fi vâslit niciodată spre
izvoarele Alabamei, şi atunci cine ştie unde am mai fi
trăit? Fiind mult prea mari ca să mai lămurim lucrurile
cu ajutorul pumnilor, i-am cerut părerea lui Atticus. Şi
tata ne-a spus că avem dreptate amândoi.