Se prea poate ca metafizica să se fi născut în ziua în care Zenon - eleatul -făcea lumii cadoul straniu al aporiilor. De atunci, metafizic vorbind, lumea se săvîrşeşte între Unu şi Multiplu, între mişcare şi pluralitate. Iar dacă afirmaţia poate fi suspectată de a nu cuprinde spiritul metafizic în întregul său, bergsonismul se originează aici, în distincţia dintre din afară şi dinăuntru sau, psihologic, distincţia dintre introspectiv şi neintrospectiv/. Este, în fapt, diferenţa spiritului în el însuşi sau conservarea propriei identităţi în diferenţă. E vorba de o răsturnare care urmăreşte înlăturarea unei căderi printr-o nouă cădere. Evitarea căderii în aporie, în metafizica tradiţională prin plasarea în chiar plin elanul mişcării. Astfel sîntem în metafizică într-un mod eronat, anume printr-o nefericită substituţie între mişcare şi abstracţia ei. Faptul e de a repune metafizica în drepturile ei, lucru posibil printr-un simplu şi necesar act reparatoriu: e vorba de a restitui mişcării mobilitatea şi timpului durata. Plasat în spaţiul de indeterminare al celor două moduri de manifestare a relativităţii (unul abstract, celălalt imaginat, unul incomplet, celălalt săvîrşit), filosoful nu poate disipa confuzia, făcînd astfel prezent paradoxul - la nivelul limbajului, aporia - la nivelul gîndirii. De aceea, consideraţiile asupra originii ideii timpului sau acelea privind natura lui, corelate cu noţiunea demistificată a spaţiului, au ambiţia de a se constitui într-un dorit prolegomena. Bergsonismul devine astfel interesat doar de continuitate, şi aceasta înţeleasă ca multiplicitate fără divizibilitate şi succesiune fără separare: calea evită astfel aporia şi cădem în timpul fundamental. Timpul fundamental (timp interior sau timp real sau durata pură) este afectat în esenţa sa, pentru noi, de modul în care el însuşi este perceput ca timp al lucrurilor, moment în care intervine simultaneitatea şi caracterul măsurabil al duratei. Simultaneitatea este posibilitatea pentru două sau mai multe evenimente de a intra într-o percepţie unică şi instantaneeZ, de unde faptul că: durata pură implică actualitatea conştiinţei şi apoi, timpul real nu poate fi perceput fără a fi reprezentat ca perceput şi trăit. Durata devine astfel măsurabilă pentru că timpul însuşi se măsoară prin intermediul mişcării considerată ca senzaţie musculară (în continuum-ul vieţii) şi percepţiei vizuale (cînd traiectoria se oferă spaţiului). De aici o distincţie mai puţin sesizată în bergsonism dar deloc mai puţin importantă: aceea dintre contemporan şi simultan. Numesc contemporane două fluxuri care sînt, primul sau al doilea, indiferente pentru conştiinţa mea, şi simultane două percepţii instantanee într-un singur şi acelaşi act al spiritului3•