Există cărți fundamentale care, odată citite, schimbă în cititor niște tipare mentale sau, mai degrabă, conform lui Schuon, îl apropie pe acesta de Calea care îi era destinată, aproape fără acceptul lui. O asemenea carte este”Despre unitatea transcendentă a religiilor” de care ma apropii astăzi cu sfială, după douăzeci de ani. A apărut în 1948, o perioadă frământată istoric, când vechile valori păreau a se prăbuși, când ce păruse până atunci de neclintit era pus sub semnul îndoielii, când descoperirile tehnicii ofereau informatii noi, nebănuite, iar fenomenul religios anima Occidentul printr-o transformare profundă. Acesta descoperise religiile Orientului şi redescoperea tradiția ortodoxă prin Bulgakov, Berdiaev, Lossky sau Șestov. Într-un asemenea context, Schuon încearcă să separe exoterismul de ezoterism, dogma bisericească de Adevărul care a generat-o. Transcendentul, aşadar, spune Schuon, nu e ceea ce ţine de lume, ci ceea ce ţine lumea, lansând ideea ca la baza neînțelegerilor religioase stă confuzia dintre „orto-doxia” religioasă („înţelesul credinţei”) și „orto-praxie” (cod de practici socio-rituale). Ezoterismul e destinat unei minorități, exoterismul masei largi de credincioși. Când o religie neagă realităţile metafizice şi iniţiatice, încremenind în dogmatism ea neagă omului dreptul de a-și iubi Creatorul cu Inteligența care îi e e dată după și asemănarea Sa. „Credinţa de copil” sau „Credinţa celui sărac cu duhul” e de respectat cînd e spontană şi firească, dar nu şi cînd e teoretică şi afectată, limitând voit dreptul la o înțelegere superioară, considerată ”intelectualistă”.

Cărţile, s-a spus cîndva nu fără eleganţă, îşi au soata lor. i abnt sua fata libelli. Soartă, destin l cărilor - altminteri spus, un mod singular de a dăinui: ca un dum larg deschis peste veacuri, de pildă, sau, dimpotrivă, ca o cădere în uitări fără remisiune, sau chiar (de ce nu?) prin reveniri neaşteptate ori, mai bine zis, nepresimţite. Ci, mai aproape de noi şi oarecum mai surprinzător, lucrurile, pare-se, s-au răsturnat: ca şi cum destinul, în jocurile lui de-a demiurgul, de-a curmezişul istoriei, s-a pus să-şi facă din anumite cărţi unealta sa predilectă. lată că nu numai cărţile îşi manifestă destinul lor, dar şi destinul îşi descoperă cărţile lui. Nu vom numi aici astfel de texte, deoarece, de cele mai multe ori, ele nu sînt decît „pre-textul" unei lucrări de alt ordin. Ne putem totuşi îngădui să întrezărim undeva, la orizontul cărţilor-soartă, nu atît pe solitaul visător Jean-Jacques Rousseau, nici pe îndureratul înăr Werther, ci pe tumultuosul gînditor burghez german Karl Marx. Faptul că o carte incontestabil nu lipsită de valoare, dar fără vocaţie „populară" a putut deveni, sub acoperămîntul ideologiei, o unealtă de destin şi, ca atare, de plăsmuire istorică dă, într-adevăr, de gîndit. ..