— Doamnă secretar, zise Charles Boynton, grăbindu-se ca să țină pasul cu șefa lui, care pornise ca o furtună pe Coridorul de Mahon {1} spre biroul ei din Departamentul de Stat. Aveți opt minute să ajungeți la Capitoliu. 

— E la zece minute de aici, răspunse Ellen Adams și începu să alerge. Mai trebuie și să fac duș și să mă schimb. Doar dacă nu cumva… Se opri și se întoarse spre șeful ei de cabinet. 

— Dacă nu cumva pot să merg așa. Își îndepărtă brațele de corp, ca el s-o vadă mai bine. Faptul că ochii ei implorau și că glasul îi era plin de neliniște era la fel de evident precum acela că arăta de parcă ar fi fost târâtă prin noroi de un tractor vechi și ruginit. Chipul lui se contorsionă într-un zâmbet care părea dureros. La aproape șaizeci de ani, Ellen Adams era o femeie de înălțime medie, îngrijită, elegantă. O bună intuiție în privința hainelor și lenjeria modelatoare de la Spanx o ajutau să ascundă pasiunea pe care o avea pentru ecleruri. Machiajul îi era subtil, punându-i în evidență ochii albaștri inteligenți, în același timp fără să încerce să-i ascundă vârsta. N-avea nevoie să se prefacă mai tânără decât era, dar nici nu voia să pară mai în etate. Când îi colora părul cu vopseaua preparată anume pentru ea, coafeza îi spunea „Eminența Blondă”. 

— Cu tot respectul, doamnă secretar, arătați ca un boschetar. 

— Slavă Domnului că te respectă, șopti Betsy Jameson, cea mai bună prietenă a lui Ellen și consiliera ei. După un periplu de douăzeci de ore care începuse cu un mic-dejun diplomatic organizat de Secretarul Adams la ambasada americană din Seoul și inclusese discuții la nivel înalt despre securitatea din regiune și eforturile de a salva un acord comercial neașteptat de șubred și vital, ziua nesfârșită se încheiase cu vizita la o fabrică de îngrășământ din provincia Gangwon, cu toate că acesta din urmă fusese numai un pretext pentru o scurtă incursiune în zona demilitarizată. După aceea, Ellen Adams se târâse până la avionul spre casă. Odată ajunsă în aer, primul lucru pe care-l făcuse fusese să-și scoată lenjeria modelatoare de la Spanx și să-și toarne un pahar mare de Chardonnay. Apoi petrecuse câteva ore trimițându-le rapoarte asistenților ei și președintelui, și citind circularele primite. Sau cel puțin încercând să le citească. Adormise cu fața pe un raport de la Departamentul de Stat cu privire la personalul ambasadei din Islanda. Tresări când asistenta ei o atinse pe umăr. 

— Doamnă secretar, suntem gata să aterizăm. 

— Unde? — La Washington. 

— Statul Washington? Se ridică în capul oaselor și își trecu mâinile prin păr, făcându-l să se stea drept în sus, ca și cum s-ar fi speriat teribil sau i-ar fi venit o idee excelentă. Spera să fie vorba despre Seattle, spera că se opresc ca să alimenteze, sau să se aprovizioneze cu mâncare, sau poate că în timpul zborului apăruse o urgență neprevăzută. Știa că există varianta asta, dar că urgența nu era nici de ordin mecanic, nici neprevăzută. Problema era că adormise și că trebuia să facă duș și că… 

— D.C. — Dumnezeule, Ginny, nu puteai să mă trezești mai devreme? 

— Am încercat, dar ați bombănit ceva și ați adormit la loc. Ellen își amintea vag că făcuse asta, dar crezuse că se întâmplase în vis. 

— Mersi că ai încercat. Am timp să mă spăl pe dinți? Se auzi un piuit când căpitanul aprinse semnalul de cuplare a centurilor. 

— Mă tem că nu. Ellen privi pe fereastra avionului ei guvernamental, pe care-l poreclise în glumă Air Force Three. Văzu domul clădirii Capitoliului, unde peste puțin timp avea să stea așezată pe un scaun. Își zări reflexia în geam. Părul vraiște. Rimelul întins peste tot. Hainele mototolite. Ochii injectați și care parcă ardeau din pricina lentilelor de contact. Riduri de îngrijorare, de stres, care nu existau în urmă cu o lună, la inaugurare. Ziua aceea luminoasă, însorită, când lumea era nouă și totul părea posibil.