Se auzi soneria la ușa din față. Ursuză ca de obicei, Sia se întoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe nas, cârpea pledul agățat cine știe cum. — Tanti!... Sună! zise leneș Sia. Lina, care băga în ac, nu răspunse îndată. Sia se uită la profesor. Doctorul Rim, nemișcat pe fotoliu! do la birou, nu spuse nimic, surâse numai gardianei, cu intenția de a fi grațios și, firește, mai slut când surâdea. Rim aștepta cu nerăbdare să i se întoarcă pledul pe picioare. Nu era frig în miez de septembrie — poate chiar se făcuse un foc prematur în soba de porțelan nouă și majestoasă — nu-l durea pentru moment nimic, dar lua precauțiuni. Era un biet bolnav care avea nevoie de cele mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, care își întreținea sănătatea și egoismul din ideea că l-a durut cândva, că poate îl va mai durea, și între aceste două planuri ale suferinții, se menținea într-un confort plăcut. Această beatitudine nu era contrariată de sonerie. Intervenirea unei vizite, ca distracție suplimentară, nu-l supăra. Sia, în schimb, se gândi că o să vie ea și ziua când n-o să mai sune unii și alții la orice moment, că o să vie ea ziua când n-o să mai ceară la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu gândurile astea frumoase, repetă mai aspru: — Tanti, sună! În adevăr, se auzise a doua oară, timidă, tremurătoare, soneria. 

— Deschide, fată, deschide! Ce lași să aștepte! zise Lina tihnit. La ușă era Mini, care plecase de acasă nedumerită bine asupra adresei celei noi a prietenilor Rim și căutase puțin până să descopere tăblița strălucitoare a Linei: "Dr. Lina Rim — Mamoș". Mini atinsese cu precauțiuni portița grilajului vopsit proaspăt și urcase scara necunoscută cu acea emoție pe care o poate da o scară urcată pentru întâia oară. Se oprise în fața ușei mari cu geamuri galbene, crețe ca o foaie de celuloid gofrat, și care nu-i plăceau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai în fața unei uși cu geamuri galbene, îndărătul căreia se găsesc oameni abia strămutați. Aștepta acum cu o ușoară spaimă ce vibra în ea ca și soneria. Dar doctorul Rim nu cunoștea vibrațiile decât la vioară. Doctorița Lina, bondoaca lui soție, era afonă și Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care slujea de adăpost unor gânduri puține, dosnice, încăpățânate. Negreșit că nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu o casă neîncercată încă; nici raporturile dintre un domiciliu și locatarii lui noi, mai ales când e chiar vorba de o casă proprie, unde și locuința și locatarii își dezvoltă reciproc toate defectele posesiei. Agitația lui Mini nu se liniști când se găsi în fața unei necunoscute ursuze, cu un șorț mare, alb, de școală sau de spital, și care o întrebă fără bunăvoință: 

— Ce poftiți? Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna și, ca totdeauna, primitoare: — Dumneaei... nu știe... Tu, Mini! Ce plăcere!... E nouă în casă... Îmi ajută să îngrijesc de Rim... N-ai idee ce rău a fost bolnav!... 

Ce bine îmi pare că te văd!... E nepoata mea, adaogă abia la urmă, și poate numai fiindcă nepoata luase un aer dârz. "Ce fel ele nepoată!" gândi Mini, nu încă îndestul de liniștită. Intră apoi în primul vestibul, perfect ordonat ca vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de curățenie. Uși înalte, uleiate cu roz și cu dungi aurii supărătoare, stau închise, afară de aceea a biroului unde intrară. În birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar înstrăinate și ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima vedere, păru lui Mini același, din fericire pentru adaptarea ei și din nefericire pentru eventualul lor portretist. După exclamările primului moment ale omului amabil, Mini nu știu unde să se așeze, moment muzical ce se poate însemna cu semnul suspensiunii. Lina târî mai aproape de al ei fotoliul pe care un moment înainte stase Sia. Fără să știe amănuntul, Mini se uită fricos spre infirmieră. Cu cel mai candid aer, pe care îi putea lua figura ei placidă, Sia sta acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui Rim. Ca să stabilească legătura, doctorul zise grațios: — L'Ange gardien!