DORICUL, IONICUL ŞI CORINTICUL Nu sunt un cititor de romane. în ordinea preferinţelor mele de lectură, romanul a ocupat mult timp unul din ultimele locuri, lăsând în urmă poate doar cărţile de călătorie şi pe cele de aventuri. Şi totuşi Arca lui Noe este un lung eseu despre roman; contradicţie numai aparentă, pe care aş lămuri-o spunând deocamdată că un critic nu scrie de obicei despre ce i-ar plăcea să scrie. Plăcerea constituie pentru el un criteriu secundar, şi nu hedonismul se află la originea actului critic, ci o anumită necesitate a spiritului care substituie dorinţei un sentiment de obligaţie. Aşa cum moralistul (bine se ştie) nu este neapărat un iubitor al moralei, nici criticul nu-şi găseşte justificarea psihologică în iubirea de literatură, ci, mai degrabă, într-un interes complex, care o face uneori posibilă, fără însă a o presupune totdeauna în punctul de pornire. Un autor, o operă, un gen sau o epocă literară constituie în primul rând pentru critic o problemă: o dificultate de învins. Nu numai poetul, cum spune Valery, dar şi criticul este "un martir al rezistenţei faţă de ceea ce se face uşor". Şi nu caută cu orice preţ o soluţie; se confruntă adesea cu lipsa ei. Soluţiile lesnicioase îl lasă indiferent; insolubilul, iată visul. Romanul a fost de la început în ochii mei insolubilul însuşi. Despre nici un gen literar nu s-a discutat, în ultima sută de ani, mai mult; şi nici unul nu s-a dovedit la fel de capabil să suporte - fără să se destrame - atâtea interpretări contradictorii, sau chiar paradoxale. Şi nu numai cînd a fost vorba de a-l defini: în literatură definiţiile sfârşesc aproape totdeauna în paradox; dar chiar şi când a fost vorba de a-i aproxima natura, mijloacele şi scopul. Nu există consens în nici o privinţă. Nici măcar în privinţa datei de naştere, care e probabil mai controversată decât a oricărei specii sau gen. Pentru unii, Iliada sau Eneida sunt romanele celor vechi; pentru alţii, întâiul roman sunt abia Ies chansons de geste; pentru o a treia categorie, ar fi fără sens să numim romane prozele anterioare secolului XVIIII; în sfârşit, sunt destui care încep romanul cu Balzac. Thibaudet (Cititorul de romane) consideră că genul, cel puţin în Franţa, s-a dezvoltat din marele trunchi epic al cărţilor de aventură, pe de o parte, şi al celor din ciclul breton, romane de curte, pe de alta. în pragul epocii moderne, Gasset (Prima meditaţie despre Don Quijote) afirmă dimpotrivă: "Romanul este contrariul genului epic", adică al epopeii, în aceasta din urmă intrând şi scrierile Europei de mijloc invocate de către criticul francez. în Teoria romanului, Lukâcs preia de la Hegel o idee asemănătoare. Prin intermediul romanului (se susţine uneori, în altă ordine de idei), îşi fac loc în literatură viaţa obişnuită, omul comun, cotidianul; romanul (se susţine la fel de des) oferă cititorului - de ieri şi de azi - o "mitologie", este adică o formă populară a imaginaţiei. Ceea ce e curios şi greu de elucidat teoretic este că toate aceste constatări se pot, în egală măsură, documenta pe baza romanelor existente. Teoria romanului conţine câteva contradicţii în înseşi premisele ei; a le înlătura înseamnă a spulbera genul ca atare; a le accepta echivalează cu a face imposibilă o explicaţie coerentă. Iar dacă, după toate acestea, luăm în considerare şi evoluţia istorică a genului, dificultăţile sporesc considerabil. Rezultatul este că fiecare critic sau teoretician pare a opera cu o noţiune proprie de roman, şi oarecum improvizată; în orice caz, adaptată romanelor asupra cărora se aplică în mod obişnuit. Concluziile lui Wayne C. Booth (Retorica romanului) diferă de ale lui Thibaudet (Reflecţii asupra romanului) - luând două exemple la întâmplare - atât fiindcă între ei e o diferenţă de vârstă (şi de cultură) de cincizeci de ani, cât şi fiindcă unul citeşte în primul rând romane franţuzeşti, iar altul, în primul rând romane englezeşti.