Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi
arămii... Din vămile văzduhului toamna pornise tiptil printre frunze
moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută
măturînd pămîntul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe
prudente, scrutînd orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectînd
atent împrejurimile ca un strateg încercat.
Cu o săptămînă mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrînit
şi din rugină, din curcubeul de culori şi de transparenţe, vulpea —
materializare a anotimpului — nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un
cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase
pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs — adolescent,
judecînd după blană, după colţi, după cheful de joacă — născut şi
crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii
şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii
comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau
fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea cîte-o labă
amicală.
„Ce vînăt amurg". Hm! sună-a poezie... Numai Tudor citează cînd nu
te-aştepţi, de parc-ar spune de la el.]
în momentul acela, punga de nailon din mîna dreaptă a Sînzienei se
sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-n-cotro, cele cinci vinete
lunguieţe, „ultimele de anul ăsta”, şi cele două kilograme de mere
domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.
„Of! De-o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu
flendurile-astea în care pui două paie, şi s-au dus dracu'! Bine că nu sa
rupt a cu unt-de-lemn! Nu mă-nvăţ odată minte!”
în timp ce Sînziana se moraliza — adunîndu-şi de pe jos proviziile şincercînd
să le-nghesuie-n punga validă în care avea două „jumătăţi”
de untdelemn, şi-n geanta maro, „de moaşă comunală” — o femeie de
vîrstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse
o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.
— Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe
pungă, zise, trăgîndu-şi sufletul, Sînziana.
Femeia făcu semn cu mîna că nu era nevoie.
— Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi...
şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa
ridată, către corpul ei — piele şi os.
— Filipescu... Filipescu Angela, salonul 10...
- 1970, spuse rar Sînziana.
— Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.
— Cum să vă uit!
„Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de
sinucidere. Otrăvire cu Sodil. Hematoame pe tot corpul provenite din
bătaie”. O noapte-n-treagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de
esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.
— Ce vă mai fac copiii, bărbatul?
— Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-îl mare-a terminat armata, e
parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a
ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit,
da' măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei
un rost, şi pe urmă... Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am
făcut — trebui' să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu', Doamne
iartă-mă!