Ajuns la capătul unei îndelungate şi inevitabile complicităţi cu scriitorul tradus, adesea copleşit de personalitatea acestuia, regăsind în exprimări fulgurante multe din propriile sale gânduri, bâlbâite sau larvare, traducătorul, eliberat, îşi cere dreptul la opinie, chit că va folosi chiar părerile autorului, convins fiind că cele mai autorizate opinii cu privire la noi înşine sunt propriile noastre opinii. Ştiind cât de refractar este E.M. Cioran la etichetări, ştiind cât îi displace aşezarea precisă într-un anume raft, ne asumăm totuşi riscul de a-l situa — fierbinte sau rece, niciodată căldicel — potrivit propriilor sale consideraţii implicite, aşa cum deducem citind dintr-una din scrierile sale de tinereţe. Este vorba de Amurgul gândurilor, apărută la Bucureşti în 1936. El deosebeşte aici două tipuri de filosofi: cei „ce gândesc asupra ideilor şi cei ce gândesc asupra lor înşişi”.

Cu alte cuvinte, pe de o parte filosofii obiectivi pentru care numai ideile au biografie; pe de altă parte, filosofii subiectivi, pentru care numai autobiografia are idei; sunt cei predestinaţi să trăiască în preajma categoriilor şi cei predestinaţi să trăiască în preajma lor înşişi. Pentru aceştia din urmă, filosofia, arată tot Cioran, este» meditaţia poetică a nefericirii”, altfel spus, şi tot de el, o ispăşire de sine. În această ultimă categorie se integrează şi gânditorul, aş spune mai degrabă, decât filosoful Cioran, cunoscută fiind aversiunea lui pentru filosofia profesionistă. Nu spune el, în aceeaşi carte de început? „Nu există plăcere mai mare ca aceea să crezi.că ai fost filosof — şi nu mai eşti? Iar mult mai târziu, în Precis de decomposition, consecvent aceleiaşi idei, va deplânge neputinţa unui Kant de a remedia prin ceva suferinţa omenească. Nicicând sentimentul milei nu-l vom descoperi la un filosof obiectiv, aşa cum ni-l mărturiseşte Cioran: „De câte ori mă gândesc la om, mila îmi îneacă gândurile. Şi astfel, nu-i pot da de urmă în niciun chip.

O frântură în natură te obligă la meditaţii frânte”. Am spus gânditor, şi nu filosof. Căci dacă cel de al doilea este înrobit sistemelor, cel dintâi se mişcă liber în viaţă fără a se lăsa timorat de paradoxurile ei. Ceea ce pretinde Cioran gânditorul vom regăsi pe parcursul întregii sale opere, în însuşi felul său de a gândi. Iată ce spune însă explicit în acea carte de tinereţe, mai sus amintită: „Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup — să zdrenţuiască astfel viaţa, gândind-o până la capăt. Nu-i oare revelator pentru ce e nedefinibil în insuficienţele vieţii că numai cioburile unei oglinzi sfărâmate pot să ne redea icoana ei caracteristică?” În încheiere, lipsindu-se de corvoada considerentelor savante în materie de traducere, traducătorul ţine să mărturisească handicapul permanent pe care l-a resimţit, pus fiind în situaţia de a traduce în limba sa maternă pe cel care a fost şi un strălucit scriitor de limbă română. Textele care urmează îi vor confirma rateul sau reuşita.