Asemenea multor specialişti din generaţia lui, profesorul doctor Daniel Şerban avea o bună formaţie de generalist, ceea cel făcea să procedeze şi la policlinica specială, cu plată, cum procedase o viaţă în spital: să nu trimită bolnavul de la Ana la Caiafa, adică să nul poarte din doctor în doctor, când el însuşi ştia şi putea săl îngrijească, şin cazul când nu era vorba deo problemă chirurgicală. Pacientul care se afla în faţa lui – un băiat deaproape şaptesprezece ani, însoţit de maicăsa – ajunsese din întâmplare la „doctorul Şerban”, cum îi plăcea profesorului să i se spună. Băiatul reţinuse în ajun bon la „boli interne”. Se prezentase a doua zi la consultaţie, dar internistul lipsea. La „Informaţii” voiau săi restituie banii. Îngrijorată de durerile de spinare pe care leavea băiatul, mamăsa a rugat să se transfere bonul la un alt medic; la cine credea asistenta de la „Informaţii”. Trecută de vârsta pensionării, muncind încă, pentru amplini douăzeci şi cinci de ani de salarizare, Aglae „de la „Informaţii”„ ţinea cu medicii bătrâni, locul întâi în preferinţele ei ocupândul profesorul Şerban, cu care lucrase ani de zilen spital, la sala de operaţii. Ea ţinea cu doctorii de pe vremea când acelaşi ţi se uita şin nas, şin gât, şin urechi. „Nu ca acuma: cu piciorul drept te duci la un doctor, cu stângul – la altul”. „Dacă nom ţine noi bătrânii unii cu alţii, cine să ţină domnu' doctor?”. „Aglăiţo, dumneata eşti un copil pe lângă mine, aşa că nu te da cu bătrânii”, restabilea profesorul Şerban adevărul, ştiinduse cuaproape douăzeci de ani mai vârstnic decât Aglae. Copil născut la ţară, Aglae socotea omul trecut de cincizeci de ani bătrân. Cu picioare scurte şi groase, cu fundul gogoneţ cam în vine, cu privirea niţel încrucişată, întrun obraz care nu era urât, Aglae nu se ţinuse de frumoasă nici la tinereţe. Aparţinea primei promoţii de asistente medicale, ieşită de pe băncile liceului sanitar, înfiinţat după Reforma Învăţământului. Terminase cu 10 liceul, întro perioadă când absolvenţii cu 10 intrau fără examen de admitere la facultăţi. Părinţii ei, ţărani, aveau opt pogoanen câmp şi două pogoane de vie. Pogoaneleastea douăi duseserăn rândul chiaburilor. Şi uiteaşa, Cergan Aglae nu fusese primită la Facultate. Rămăsese asistentă. Între timp, colegeale ei, care navuseseră două pogoane de vie, ajunseseră doctoriţe. Unele, după ce se bătuseră cu pumniin piept, în elanuri deadeziune şi de fidelitate, se răspândiseră prin cele cinci continente. Avuseseră o revelaţie: socialismul, pentru a cărui construcţie atâta se străduiseră, nu era de ele. Îl lăsau moştenire prostimii. Prima promoţie de asistente produsă de liceul sanitar făcuse ravagii, mai ales în rândul medicilor trecuţi de prima tinereţe. O droaie de „nepotriviri de caracter” apăruseră în multe familii, concomitent cu apariţia prin secţii a unor obrazuri proaspete, a unor corpuri mlădioase, cum se cam întâmplă pe la optsprezecenouăsprezece ani. Această primă promoţie era plină de fete care, provenind din medii cultivate, vorbeau limbi străine. Părinţii acestora, voind să seadapteze timpurilor şi dânduşi seama că, din cauza originii lor sociale, odraslele nu lear fi fost primite la facultăţi, lendreptau spre meserii practice. Aglae, care toată copilăria umblase desculţă şi mânase vacile şi oile la păscut, navea înaripări de imaginaţie. Cu picioarele ei dolofane bine înfipten pământ, cu capul binenfipt între umeri, nici la douăzeci de ani nu io luase mintea razna. Cumpănise bine ce era şi ce nu era de ea. Socotise că între ea şi colegele ei, singura competiţie în careavea o şansă era competiţia profesională. Aici nu se dădea îndărăt în faţa nimănui. Muncită şi muncitoare de când se ştia, viaţa de spital i se păruse floare la ureche pe lângă sapa dusăn spinare de la patru dimineaţa pe tarla, pe lângă secerat şi copilit. Undeo puneai nui puţea şi nu crâcnea. Muncea cu tragere de inimă. O regretase toată secţia când stătuse cinci ani acasă pentru aşi creşte cei doi copii pe care nu voisen ruptul capului săi trimită nici la părinţii ei, nici la ai lui Costică, bărbatusău. Costică, băiat de la ţară şi el (economist, cu facultatea făcută la „fără frecvenţă”, de gura Aglaei) nu umblase după zânazânelor. Pe Aglae o cunoscusen spital, când fusese odată internat o săptămână, cuo operaţie deapendicită. Îi plăcuse că era la locul ei şi se ţinea de treabă. „Asta nu sare de gâtul nimănui”. Peste trei luni le punea popa pirostriilen cap. Acum erau bunicii a doi băieţi şia două fete. Aglae şi profesorul seaduseseră unul pe altul la „cu plată”. Ea aflase de la cineva din Minister că mai erau locuri la o policlinică specială, cu plată. Se gândise numaidecât la profesorul Şerban şil anunţase. La rândul lui, profesorul o convinsese pe Aglae să lase clinica, oricât iar fi picat acolo, şi săşi mai cruţe oasele înaintea pensionării. Aglae venise după profesor, fiindcă de fapt nu se puteanvăţa cu mentalitatea unei bune părţi din generaţiile mai tinere: vii ultima, pleci prima şi ai grijă să nuţi dea sângele pe nas deatâta muncă. Se simţea şi foarte singură, în spital nemaifiind nici o asistentă de vârsta ei, privită cungăduinţă şi de sus de cele tinere, care mai toate stăteau cu ochii cât cepele pe postul ei, având de adus o prietenă, o rudă, o cunoştinţă în locul „babei”. Profesorul Şerban, ajuns la vârsta pensionării, nu stătuse o zi mai mult în clinica de carei era legată toată viaţa. Nu ceruse nici o prelungire. Ştia şi el, ca şi Aglae, câţi ochi erau aţintiţi spre postul lui, câtă lume număra zilele şi orele până la data posibilei lui pensionări. Cum nui plăcuse niciodată să dezamăgească oamenii, profesorul Şerban plecase din clinică în regretele unora şin bucuria altora, la fel de sincere.