Ca să-ţi fie drag să trăieşti trebuie să iubeşti oamenii. Să-i iubeşti. Măcar câţiva într-o viaţă. Mila nunseamnă
drag de viaţă. E-o coardă a cărei vibraţie te face să navighezi prin viaţă, punându-te-n locul
semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înţelegi, îi ierţi multe. Asta nu-nseamnă că-l şi iubeşti.
Poţi fi dispus chiar să-ţi dai viaţa pentru un semen al tău, fără să-l iubeşti. Ai da-o chiar cu voluptatea
de-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neştiinţe totale, a unei linişti netulburate. Câţi
oameni nu şi-ar dori să se culce seara şi să nu se mai scoale dimineaţa. Cele mai cumplite inspiratoare
ale acestei dorinţe sunt bolile fără speranţă de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale unei
neîngăduit de lungi agonii; şi singurătatea. În privinţa trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului.
Momentul când îţi dai seama că n-ai avut pe cine să iubeşti într-o viaţă înseamnă începutul agoniei
sufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenuşiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-un
rictus al gurii, pe care-ţi trebuie mult exerciţiu în oglindă pentru a învăţa să-l ascunzi. Această agonie
sufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieţi, te schimbă
de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.
De obicei, oamenii-şi fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu şi-ar finchipuit
că un om îşi poate-afla spaime într-un trecut tern, lipsit de bucurii în mare parte, dar şi de
catastrofe. Nu şi-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulţi oameni, într-un trecut mort şingropat,
putea fi temei de spaimă. O viaţă ca o-ncăpere goală, cu pereţii coşcoviţi.
«Trecut mort şi-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea când la români nu se pomenea de
incinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort şi făcut scrum ori cenuşă?». Scrum şi cenuşă, cum spera ea
s-ajungă-n câteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoinţă, ei şi lui fiu-său, Mihai.
«Semn de bunăvoinţă!», de parcă s-ar fi aflat la un ghişeu, în faţa unui funcţionar public! «Tendinţa
omului de-a transpune totul în mărunţişul nostru de viaţă». Şi cum să fi gândit despre Dumnezeu pentru a
nu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui?». Spera ca
Dumnezeu să şi le manifeste curând faţă de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus să-şi manifeste
bunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simţea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copil
nelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naştere.
Cât ea fusese în putere şi dăduse pe brânci lecţii de matematică şi de fizică, Mihai nu se-arătase
frustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulţumirea copilului fără tată, nemulţumire
transpusă în reproşuri pe-un ton dur şi mai ales de zeflemea: «Unde ţi-e, cucoană, bărbatul să te poarte-n
cârcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară şi să-ţi lase o pensie mai mică decât
trei-patru meditaţii de-ale mele. Sau şi mai bine – unul plecat peste mări şi ţări, unul care să nici nu-şi
mai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ţi trimită din an în Paşti câte-o
fotografie cu nişte canguri ori cu peisaje exotice».
«La patruzeci şi doi de ani, copil îţi trebuia şi încă din flori?! La câtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-i
faci pe „meditaţii” ăştia de intră prin facultăţi!». «Cu-aceeaşi minte şi pe tine te-am făcut cibernetician.
Te rog să mă ierţi că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începem
iară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul! Mai bine fă-mi nişte sendviciuri că azi stau până seara la
firmă».