În fine, a sosit şi ziua mult aşteptată a procesului nostru. Nădăjduiam că procesul avea să însemne şi sfârşitul chinurilor noastre de la Oradea, de unde, odată judecaţi, vom fi transferaţi la o altă închi-soare sau lagăr de muncă. Părerea cea mai răspândită printre noi era că tratamentul la care eram supuşi era un regim special de represalii im-pus de Securitate, pentru a descuraja orice alte eventuale intenţii de eva-dare. În privinţa procesului, părerile erau împărţite. Majoritatea, printre care şi eu, credeam că vom primi condamnări nesemnificative, considerând că acuzaţiile nu puteau depăşi valoarea faptelor, care nu justificau pe-depse excesive. Unii, însă, impresionaţi de pedepsele din procesul lui Ţucă, nu excludeau posibilitatea câtorva sentinţe capitale, în intenţia de a statua un exemplu pentru alţi amatori de evadări. Recunosc că ipoteza nu era lipsită de sens, dar uşurinţa cu care priveam lucrurile, încrederea în viaţă şi optimismul tinereţii ne împiedicau să admitem deznodământul grav şi ne făceau să respingem astfel de gânduri. Titi Coşereanu era printre cei îngrijoraţi de această posibilitate, ceea ce a provocat tot felul de tachinării şi glume proaste din partea noastră. Îl tratam de fricos, lu-cru care avea darul să-l înfurie şi ne acuza de inconştienţă. Până la urmă, când îi spuneam că voi lăsa cu limbă de moarte să nu fiu îngropat lângă el, ci să fiu îngropat la celălalt capăt al gropii comune, ne împăcăm în-tr-un râs general. Singurul care avea interesul să susţină că eram ame-ninţaţi de condamnări la moarte şi că nu le puteam evita decât făcând declaraţii sincere la proces era Ducu Ciocâlteu, care în felul acesta în-cerca să-şi pregătească terenul pentru a-şi menţine şi în istanţă declara-ţiile din anchetă. 

Într-una din dimineţi, am fost cu toţii scoşi din celule şi, la distanţă unul de altul, am fost îndreptaţi spre bolta de la intrarea în închisoare, sub ca-re era tras un camion. Din cauza lanţurilor care ne împiedicau mişcările, am fost urcaţi în camion de gardieni şi puşi să stăm jos pe podele. Camionul nu avea prelată, aşa că am fost instruiţi să nu privim peste bord. Indicaţie inutilă, fiindcă, odată aşezaţi jos, capetele noastre depă-şeau laturile cutiei camionului, aşa că am privit în voie străzile oraşului, pustii la acea oră matinală. Nu cunoşteam oraşul, aşa că nu pot da nici o relaţie în privinţa străzii sau cartierului în care se afla clădirea tribuna-lului în faţa căreia ne-am oprit. Ajutaţi de gardienii care ne însoţiseră pe platforma camionului, la care s-au adăugat alţii, dintr-un al doilea cami-on care îl urmase pe al nostru, am fost daţi jos şi introduşi în clădire. Am urcat la primul etaj şi am cotit pe un coridor la dreapta. Am intrat într-o cameră mai întâi goală, în care au fost apoi introduse câteva bănci. Era sala noastră de aşteptare, în care ni s-a spus să ne aşezăm şi să nu stăm de vorbă între noi. În cadrul uşii deschise, stăteau doi gardieni înarmaţi care ne supravegheau. Pe coridor stăteau de vorbă şi fumau ceilalţi gardieni din escortă. Fuseserăm aduşi cu noaptea în cap, aşa că, până la începerea procesului, am avut mult de aşteptat. Cu timpul, rigu-rozitatea supravegherii a slăbit, gardienii din uşă s-au angajat în discuţii cu cei de pe coridor, ceea ce ne-a permis şi nouă să stăm de vorbă între noi. Am stabilit astfel o poziţie comună pe care s-o adoptăm în istanţă, cu privire la câteva puncte mai importante, şi anume: