John Messner se agăţa cu o mână de bara oscilantă, ca să ţină sania pe
direcţia cea bună. Cu cealaltă, şi ea protejată de mănuşă, îşi freca obrajii şi
nasul fără încetare. Uneori, când amorţeala se înteţea, se freca, sar
putea
spune, cu furie. Fruntea îi era acoperită de cozorocul căciulii sale de blană, ale
cărei margini lăsate îi adăposteau urechile. Ceea ce mai rămânea din chipul lui
era protejat de o barbă deasă, castaniuaurie,
aflată sub o crustă subţire de
gheaţă.
În faţa lui aluneca o sanie de Yukon, încărcată până la refuz, trasă de un
atelaj format din cinci câini. Frânghia care atârna în urma săniei se freca de
piciorul lui Messner. Când atelajul cotea din pricina meandrelor pistei pe care o
urmau, bărbatul păşea peste funie. Cum existau multe cotituri, trebuia să sară
deseori peste ea şi, uneori, se împiedica. Părea neîndemânatic şi picioarele
obosite îl trădau, astfel că, din când în când, sania îl lovea peste călcâie.
„ Ajuns întrun
loc unde pista pornea în linie dreaptă şi sania putea
luneca o vreme fără să fie condusă de cineva, eliberă bara şi îşi lovi, de câteva
ori, palma de lemnul tare. Astfel reuşi să îşi restabilească circulaţia sângelui.
Dar, în timp ce o scutură, nu încetase să îşi frece nasul şi obrajii cu cealaltă.
— Oricum, zise el, e prea ger pentru a călători.
Vorbea tare, cum fac oamenii care sunt singuri deseori…
— Trebuie să fii nebun să umbli pe o asemenea temperatură, căci, dacă
nu sunt cel puţin 80 de grade sub zero, atunci sunt cu siguranţă 79.
Îşi scoase ceasul şi abia după câteva încercări reuşi să şil
pună iar în
buzunarul vestei sale groase din lână. Apoi privi către cer şi îşi plimbă ochii dea
lungul liniei orizontului până spre sud.
— Ah, e deja prânzul, murmură el, cerul e senin, dar nu există nici urmă
de soare…
După încă zece minute de mers în acelaşi ritm, adăugă:
— Nam
făcut prea mult drum. E prea ger pentru a călători.
Brusc, le strigă „uuă” câinilor, apoi se opri. Mâna sa dreaptă părea săl
îngrijoreze. Începu să o lovească, furios, de bară.
— Amărâţilor! Le zise el câinilor, care se lăsaseră jos, greoi, să se
odihnească în zăpadă.
Cuvântul acela neaşteptat fusese rostit cu aceeaşi violenţă cu care îşi
izbea mâna de lemn.
— Ce rău aţi făcut voi încât a venit un alt animal, un biped, va
dresat ca
să trageţi la ham, vă ştie toate punctele slabe şi a făcut din voi nişte sclavi?
Îşi frecă nasul, nu uşor, ci cu brutalitate, ca să pună sângele în mişcare.
Apoi îi forţă pe câini să îşi reia treaba.
Călătorea pe suprafaţa îngheţată a unui fluviu care descria, în urma lui,
o cotitură gigantică, de multe mile lungime, pierzânduse
în dezordinea
fantastică a munţilor tăcuţi, acoperiţi de zăpadă. Înaintea lui, apa respectivă se
despărţea în numeroase braţe, înainte de a face loc insulelor din mijlocul ei.
Insulele acelea erau tăcute şi albe.
Nu se vedea nici un animal, nici o pasăre nu zbura prin aerul îngheţat şi
nici o insectă nu bâzâia prin văzduh, ca să spargă liniştea atotstăpânitoare. Nu
se zărea nici o fiinţă omenească, nici o urmă care să pomenească de trecerea
cuiva pe acolo. Lumea era adormită şi părea cufundată în somnul morţii…
John Messner părea să cadă şi el victimă apatiei carel
înconjura. Gerul
era gata săi
amorţească cugetul. Mergea înainte, cu capul aplecat, fără să
observe ceva în jurul lui, frecânduşi
parcă automat nasul şi obrajii, izbinduşi
mâna de bara ce direcţiona sania, atunci când pista era dreaptă.
Dar ei, câinii, observau totul. Se opriră brusc, îşi. Întoarseră privirile
către stăpânul lor şi se uitară la el agitaţi şi întrebători. Genele le erau
îngheţate, ca şi boturile. Gerul şi oboseala îi sleiseră de puteri.
Bărbatul îi mai împinse înainte până ce se opri, la rândul lui. Cu greu îşi
înălţă capul, apoi se uită în jur. Câinii se opriseră lângă o groapă. Nu era o
crăpătură, ci o groapă făcută de om în stratul de gheaţă, rezultat al trudei, al
loviturilor de topor, având o adâncime de trei picioare şi jumătate.
O pojghiţă de gheaţă care se instalase între timp indica faptul că nu
fusese folosită de ceva vreme. Messner îşi ridică privirea: câinii îi arătaseră deja
unde trebuia să meargă, fiecare bot alb şi neliniştit fiind îndreptat către poteca
deabia
trasată prin zăpadă, care părăsea pista principală a fluviului şi ducea
către malul insulei.