Sfinxul roșu Alexandre Dumas descarca gratis PDF.

Călătorul care, pentru afaceri sau pentru plăcerea personală, venea, la sfârşitul anului de graţie 1628, să petreacă doar câteva zile în capitala regiunii Lys, aşa cum se spunea poetic în epoca aceea, putea să se oprească, recomandat sau nu, la hanul „La Barba Vopsită”, situat în strada l’Homme-Armé1. Era sigur că va găsi la jupânul Soleil o faţă surâzătoare, o masă bună şi un culcuş cald. Nici nu se putea altfel. O cârciumă mizerabilă, care se afla în colţul străzii Sainte-Croix-de-la-Bretonnerie şi care provenea din cel mai obscur ev mediu, dăduse numele acestei străduţe prin firma ei care reprezenta un bărbat înarmat, iar străduţa nu mai cuprindea acum decât cinci numere impare şi patru numere pare. Pensiunea în care tocmai i-am introdus pe cititorii noştri deţinea un loc important şi atrăgea clienţii printr-o inscripţie maiestuoasă, prea arătoasă pentru ca un călător, oricine ar fi fost acesta, să aibă ideea de a pleca mai departe odată ce a ajuns aici. Într-adevăr, dincolo de pătratul din tinichea, ornat cu decupaje care scârţâiau la cea mai mică adiere de vânt şi care aveau la capătul unui triunghi o cruce aurită, se afla un alt pătrat de tinichea care-l reprezenta pe Marele Turc. Acesta avea ca podoabă o barbă de un roşu aprins şi strălucitor, ceea ce justifica numele destul de ciudat al pensiunii.

Erau doar doi ani de când hangiul, cunoscut mai ales sub numele şi prenumele Claude-Cyprien Mélangeoie, vânduse, pentru suma de o mie de pistoli3, clădirea sa jupânului Blaise-Guillaume Soleil, noul proprietar. Or, acest nou stăpân, neavând nici un fel de respect pentru rândunelele care-şi făceau cuib în exteriorul clădirii şi nici pentru păianjenii care-şi ţeseau pânzele în interiorul casei, chemase, imediat ce fuseseră semnate actele de vânzare, pictori şi tapiseri, răzuise faţada, mobilase camerele hanului şi trasase deja liniile acestui desen pe care am avut onoarea să-l prezentăm cititorilor noştri, toate sub privirile uimite ale vecinilor care se întrebau cum putea jupânul Soleil să aibă atâţia bani pe care să-i cheltuiască.

Bătrânele cucoane din strada Sainte-Croix-de-la-Bretonnerie şi din strada Blancs-Manteaux (Mantalele Albe) precizaseră deja, în virtutea calităţilor sibiline pe care le căpătaseră la vârsta lor înaintată, că toate aceste înfrumuseţări purtau ghinion casei a cărei clientelă ţinea tocmai la aspectul său cunoscut de secole. Dar, spre marele lor necaz şi spre mirarea celor care le ascultau socotindu-le un fel de oracol, predicţia nu se împlinise şi, dimpotrivă, clădirea prosperase datorită unei clientele pe cât de nouă, pe atât de necunoscută care, făcând parcă în ciudă bătrânelor, crescuse şi, am spune noi, chiar se dublase. Această clientelă mărise încasările la „La Barba Vopsită”, în aşa fel încât vremurile când rândunelele îşi făceau cuib în colţul ferestrelor şi păianjenii îşi ţeseau pânzele tot atât de liniştiţi în camerele goale se îndepărtaseră cu totul.

Dar, puţin câte puţin, marele mister se lumina. Circula zvonul că doamna Marthe-Pélagie Soleil, persoană foarte alertă, simpatică şi prietenoasă, încă tânără şi frumoasă, care abia împlinise treizeci de ani, era sora de lapte a uneia dintre doamnele cele mai puternice de la Curte, care avea banii ei sau pe cei ai altei doamne şi mai puternică decât ea şi-i dăduse domnului Soleil suma necesară pentru afacerea sa. Se mai zvonea că această soră de lapte era cea care recomanda „La Barba Vopsită” nobililor străini care erau văzuţi circulând de ceva timp...