Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă dea
lungul malurilor
îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă,
şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de
nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea
asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de
viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te
îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs
fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva
din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul1, sălbaticul wild de la miazănoapte,
cu inima de gheaţă.
Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În
josul apei îngheţate trudea un atelaj de câinilupi.
Blana lor zburlită prinsese
chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de
aburi, aşternândulise
apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de
piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă
groasă de mesteacăn, cu fundul dea
dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în
sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă
afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă
lungă şi îngustă. Mai erau şi altele – pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o
tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot
locul.
Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În
urma saniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda
se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai
putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea.
Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte
întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge
spre mare, alungă seva din arbori dei
face să îngheţe pânăn
măduvă, dar cel
mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şil
doboară wildul pe om – omul,
făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care
mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.
Totuşi, înaintea şi în urma saniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei
doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi
piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele
răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că
sunt nişte arătări, ciocli dintro
lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii.
Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii
şi tăcerii, bieţii vânturălume,
porniţi întro
aventură uriaşă, luptânduse
cu
străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e
hăul văzduhului.
Mergeau fără vorbă, cruţânduşi
suflarea pentru truda trupurilor.
Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le
apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai
multe atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei
sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale
sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate
patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până
ce şiau
dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce
se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului
marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.
Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare,
începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera
încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă
notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De nai
fi simţit
în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet
rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o
întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste,
amândoi dădură din cap cu înţeles.
Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură
seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă
peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot
dinapoia lor, dar din stânga celui deal
doilea urlet.
— Neau
luat urma, Bill – spuse omul din faţă.
Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintro
altă lume, iar ca să vorbească, se
trudise dea
binelea.
— Carnea e rară – îi răspunse tovarăşul său. Nam
mai văzut urme de
iepure nu ştiu de câte zile.
După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la
urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.
La căderea nopţii vârâră câinii întrun
desiş de molift de pe malul apei şi
înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de
masă. Câiniilupi,
înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau
între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.