Ori ne-am trezit şi am privit în jur căutând să-i zărim: tătari cu căciulile lor; nici urmă de ei. Piecaseră In cursul nopţii, iar stepa din jur arăta tot atât de pustie ca -marea. Nu cunosc lucru mai trist decât această mare fără oirăbii. Tătarul nostru ne adusese caii pe când încă dormeam şi.1 ne mai rămânea decât să-i înhămăm şi să plecăm. Un our albastru care plutea în zare ne vestea o zi minunată: prin acele ceţuri subţiri treceau, parcă neatingând pămân-; ul, turme de capre sălbatice atât de neliniştite şi de spe-noase incit nu ne-am putut apropia de ele nici la o bătaie ue puşcă. Munţii aveau culmile trandafirii şi coastele violete, cu umbre azurii; stepa era de Un galben auriu, iar 'marea – indigo. Urma să o părăsim pentru a nu o mai revedea decât Ia Baku. Biata Mare Caspică. Atât de pustie,.de pierdută, de uitată, de necunoscută şi probabil, atât de defăimată, într-adevăr am ajuns în acel loc al capului Abşeron în < ure drumul, care de ia Kizil-Burun mersese de-a lungul. Rialului mării, o lua deodată la dreapta, mfundându-se în stepă şi lăsând ţărmul să avanseze în Caspică asemenea mui vârj". de lance. 

Primele cinci sau şase verste pe care le-am parcurs au fost netede» ţinând de stepă; apoi am intrat în ţinutul acelor valuri solide care nu erau altceva decât primele ondulaţii ale munţilor. După aceea urcuşul şi coborâşul au devenit mai anevoioase: străbăteam ultimele şei ale Caucazului. Pe aceste platouri, în fundul acestor văi ce se asemănau cu peisajele noastre din Eurgundia, se ridicau cătune cu coşuri fumegânde şi turme ce păşteau liniştite. Griul înco] tise şi, din loc în loc pe fondul cenuşiu al muntelui se forma un covor verde cu contur neregulat. Să fi fost un simplu capriciu al naturii, sau fusese con-strâns de hotarul vreunui vecin, să ia o astfel de-formă? În orice caz, prezenţa civilizaţiei începuse să se facă simţită. Am suspinai; de atâta vreme nu mai auzisem vorbin-du-se de ea şi mă simţeam aşa de bine! Să se fi terminat, oare, partea pitorească şi primejdioasă a călătoriei? Tătarul nostru, întrebat fiind, ne-a liniştit în această privinţă-; de cealaltă parte a Caucazului, între Şumaka şi Nuka, vom avea parte după pofta inimii, nu numai de pitoresc, dar şi de primejdii.

 Drumul a rămas cam la fel, cu suişuri şi coborâşuri, până ce deodată ni s-a. Ivit în faţă o pantă mai abruptă decât toate celelalte. Am coborât din tarantas – nu atât ca să le fie mai uşor cailor, cât pentru, a ajunge înVârful acestei ultime coline, dincolo de care părea că se ascunde oraşul Baku – şi am urcat pe jos. Ajunşi în vârf. Am revăzut Caspica, iar în! Re noi şi mare, • are nu se vedea decât de la o anumită distanţa de mal —. -:? Întindea Baku, pierdut într-o vale. 

În curând însă oraşul ne-a apărut ca o surpriză; aveam aerul că ne pogorâm din cer. La prima vedere sunt două oraşe: Baku negru şi Baku alb. Baku alb c o mahala care fusese clădită aproape în întregime de când oraşul intrase în stăpânirea ruşilor. Baku negru e însă vechiul Baku, oraşul persan, cetatea hanilor, înconjurat de ziduri mai puţin frumoase, mai puţin pitoreşti ca ale Derbendului, dar care îşi aveau totuşi personalitatea lor puternică. Bineînţeles, toate aceste ziduri erau construite în vederea unor aşedii cu arme albe, nu cu artilerie, în mijlocul oraşului, înconjurat de ziduri de culoare şi mai închisă decât cea a caselor, se vede palatul hanilor, minaretul în ruină al vechii moschei şi turnul Domniţei cu temelia bătută de valuri.