— Imagini! Imagini! Imagini! exclamă Phil Adams, începând să
povestească întrun
cerc de prieteni una dintre ciudatele lui poveşti despre
visele carel
terorizaseră în copilărie.
— De multe ori mam
minunat de asta pe vremea când nu aveam destulă
experienţă. De undemi
venea puzderia de istorii caremi
năpădeau visele,
imagini pe care nu mi le arătase nimeni la lumina zilei? Mau
chinuit toată
copilăria acele arătări fantomatice şi înfiorătoare care pătrundeau în visele mele
în fiecare noapte, astfel că, încetul cu încetul, am ajuns la convingerea că sunt
altfel decât ceilalţi oameni, o creatură nefirească şi blestemată.
Erau grozave poveştile pe care mi le spunea el despre aventurile din
visele lui de fiecare noapte.
În copilărie nu se simţise cât de cât fericit decât în timpul zilei. Nopţile
stăteau sub semnul fricii – şi încă ce frică! Dintre toţi oamenii care trăiau pe
suprafaţa pământului, nici unul nu fusese nevoit să îndure o asemenea teamă.
Teama lui Phil era un vestigiu din timpuri imemoriale, o moştenire din
preistoria omenirii în devenire, o teamă care îşi croise drum până în prezent şi
carel
teroriza acum pe băiat. Este posibil ca în Pleistocenul mijlociu *1 teama
săi
fi stăpânit pe toţi.
Cum se poate explica aşa ceva? Cum îşi pot explica în mod raţional
oamenii moderni existenţa şi acţiunile acelor făpturi monstruoase şi
amăgitoare, dintro
lume trecută, arătări care îl terorizau în vis pe prietenul
nostru? Ce puteau presupune neiniţiaţii despre prietenia lui cu „Clăpăugul”, ce
le păsa lor de chemările pătimaşe ale „Mlădioasei”, ce însemna pentru ei
lăcomia şi primitivismul lui „Ochi Roşii”?
<nota> 1 Pleistocen – prima epocă a Cuaternarului, în care a apărut
specia umană, (n.tr.) în lipsa unor explicaţii suplimentare, toate acestea erau
doar nişte aberaţii strigătoare la cer, nimic mai mult. Şi tot la fel de absurde
erau şi lucrurile pe care le povestea el despre oamenii care descoperiseră focul
sau despre cei care trăiau în copaci, ori despre nesfârşitele sporovăieli ale
tribului său.
Ce sar
putea şti în zilele noastre despre tihna şi intimitatea grotelor
răcoroase dintre stânci, despre jocurile vesele de la locurile de adăpat, la
asfinţitul soarelui. Omul de astăzi nu a trebuit să îndure niciodată vântul tăios
al dimineţii întrun
adăpost din copaci, iar gura lui nu cunoaşte gustul dulce al
cojii crengilor verzi.
Cercetând copilăria lui Phil ne apropiem puţin de miezul problemei, în
timpul zilei era un băiat ca toţi ceilalţi. Noaptea era altfel. De când se ştia,
somnul îi fusese stăpânit doar de teamă. Doar arareori visele îi erau străbătute
de o undă de fericire. De obicei îl stăpânea o stare de frică ciudată, stranie, care
nu semăna cu nimic.
Senzaţia de teamă care îl cuprindea din când în când în timpul zilei era
diferită ca de la cer la pământ de cea carei
bântuia visele; ultima era
incomparabil mai intensă şi mai persistentă.
Phil era un copil de oraş pânăn
măduva oaselor, mediul rural fiind
pentru el ceva absolut necunoscut, şi totuşi nu visa niciodată scene citadine,
nicicând nu i se înfăţişa în vis vreo casă, şi, cu atât mai puţin, vreun om de
felul celor din zilele noastre, în timp ce în realitate el nu văzuse copaci decât în
grădini sau în ilustraţii, în visele sale cutreiera păduri nesfârşite. Şi copacii din
visele sale nu erau nicidecum imagini neclare, abstracte; erau precis conturaţi
şi reali. Fiecare arbore îi era familiar, fiecare cracă, fiecare rămurică, putea
vedea şi deosebi cu claritate diferitele soiuri de frunze.
Îşi amintea bine cum a fost când a văzut pentru prima dată un stejar pe
când era treaz. Văzând forma frunzelor şi crengile cioturoase a avut senzaţia
dureros de vie că în vis mai văzuse de nenumărate ori acel soi de copac. Aşa că
mai târziu nu sa
mai minunat când a întâlnit şi alţi arbori, de exemplu brazi,
pini, mesteceni sau dafini, îi cunoştea de mult pe toţi, în fiecare noapte îi
apăreau în vis.
La Phil era vorba de o contrazicere a legilor visului, în măsura în care se
poate vorbi de asemenea legi. De obicei se visează un amalgam de lucruri
văzute sau trăite în cursul zilei sau ceva mai demult. Cu Phil se întâmpla exact
dimpotrivă. Nimic din ceea ce vedea în vis, din ceea ce îl preocupa în vis, nu
mai întâlnise treaz fiind. Visul şi realitatea erau pentru el două lucruri diferite,
deosebite ca de la cer la pământ.
Ca un copil de oraş ce era, Phil ştia că alunele şi nucile se iau de la
băcănie, iar fructele de la vânzătorul de fructe. Cu totul altfel era în viaţa sa
nocturnă. Acolo culesese de mult nucile din copaci sau de pe jos, printre
trunchiuri, spărgândule
în dinţii lui mari şi ospătânduse
cu ele. De
asemenea, culesese deja mure şi alte fructe din rugi şi tufişuri.
Întro
zi i sau
pus pe masă pentru prima oară afine. Nu le mai văzuse
niciodată înainte, dar acum, la vederea lor, i sa
trezit în minte amintirea
pajiştilor înnourate pe unde hoinărise în vis. Când mama lui ia
aşezat în faţă
un castron plin, el şia
băgat lingura în ele dar, chiar înainte de a le duce la
gură, a ştiut ce gust aveau. Nu se înşelase, aveau întradevăr
acelaşi gust cu
cel pe carel
simţise deja de o mie de ori în vis.
Şerpi? Cu mult înainte, dinainte chiar să audă pentru prima oară
cuvântul, ei îl chinuiseră în somn. Îl pândeau prin luminişurile pădurii. Ridicau
capul, repezinduse
în sus, lângă picioarele sale; foşneau prin iarba uscată şi
şerpuiau peste lespezile de piatră. Se încolăceau cu trupurile lor strălucitoare
pe arbori şi îl urmăreau până sus, sus de tot, până în vârf sau îl alungau de pe
crengile care se îndoiau şi trosneau, la înălţimi ameţitoare. Şerpi! Cu limbile lor
despicate, cu ochii rotunzi, cu pântecele lor acoperite cu solzi strălucitori, cu
şuieratul şi fâsâitul lor. Ah, îi cunoştea prea bine, îi ştia deja demult atunci
când ia
văzut întro
zi în mâinile unui îmblânzitor de şerpi, îi ştia ca pe nişte
vechi prieteni sau, mai bine zis, ca pe duşmanii din nopţile sale pline de groază.