Eu cred că Sănătatea este o zestre cu care venim pe lume fiecare; Sursa creatoare, în inteligenţa şi generozitatea ei, ne-a înzestrat cu tot ceea ce avem nevoie pentru călătoria vieţii -hartă, ghizi, indicatoare şi resurse de toate felurile. Starea de sănătate este efectul capacităţii noastre de a ne conecta Ia planul înalt a cărui parte importantă suntem toţi. Uneori însă, ştim bine, deşi ne propunem o ţintă şi un drum bun pentru a ajunge la ea, se întâmplă să ne rătăcim; o alee ce ne pare mai scurtă, mai frumoasă sau mai ... răcoroasă decât drumul ales iniţial, ne atrage, o luăm pe acolo şi începem să ne îndepărtăm de calea iniţială; ne putem îndepărta puţin doar, iar când vedem că aleea nu duce nicaieri, ne întoarcem; sau ne îndepărtăm atât de mult, încât nu mai rămâne timp pentru întoarcere chiar dacă avem resurse; ori avem timp. dar resursele cu care am fost înzestraţi la începutul călătoriei vieţii sunt (de) limitate. Sănătatea se termină acolo unde începe dizarmonia, conflictul cu tine însuţi şi cu ceilalţi, frica, neîncrederea, necredinţa, vinovăţia, resentimentul, uitarea iubirii... Iar toate acestea încep să se manifeste în viaţa noastră odată cu deconectarea de la resursele îndestulătoare cu care am fost înzestraţi, prin ignorarea legilor şi principiilor universului. Am fost creaţi ca Trup, Minte, Suflet. Fiecare din aceste părţi ale noastre sunt strâns conectate între ele şi conectate la Sursa creatoare. Când legătura dintre aceste părţi slăbeşte, sau când este distrusă, fiinţa noastră ca întreg pierde contactul cu Sursa. 

Şi atunci, singurele resurse pe care ne putem baza sunt cele interioare, din zestrea iniţială. Când mintea noastră suferă, pentru că riu înţelege ceva, pentru că e epuizată, suprasolicitată, insuficient folosită, pentru că se află în conflict cu inima sau pentru alte motive, suferă în egală măsură şi sufletul şi trupul. Când inima noastră plânge, pentru că se simte rănită, pentru că se simte dezamăgită, pentru că se simte însingurată sau pentru alte motive, suferă în egală măsura şi trupul şi mintea. Când trupul nostru e bolnav, pentru că a fost neîngrijit, pentru că a fost agresat, pentru că a fost intoxicat, sau pentru alte motive, suferă în egală măsura şi mintea şi sufletul. Când măcar una din aceste părţi este în suferinţă, manifestăm, cel mai adesea şi cei mai mulţi dintre noi, neîncredere, frică, îndoială, conflict interior, vinovăţie, adică exact acele manifestări care stau la originea bolii. Intrăm într-un cerc vicios, pe o spirală descendentă, întrun labirint întortocheat şi întunecos. Odată rătăciţi şi deconectaţi de Ia Cale şi de la Sursă, proviziile devin din ce în ce mai sărace, noi din ce în ce mai speriaţi. Boala, starea de rău, ne ţin cu ochii în pământ, trişti, cu braţele încrucişate ori cu ele atârnând pe lângă noi a neputinţă. Căutăm ieşirea cu disperare şi ajungem adesea să rătăcim şi mai mult, să ne afundăm şi mai tare. Nu orice luminiş este locul unde trebuie să ajungem şi nu orice izvor e tămăduitor.