Samarin părea să-i calce unchiului pe urme în privinţa politicii, însă nu şi în relaţiile cu femeile. A trecut prin şcoală şi a ajuns la universitatea din localitate, unde s-a înscris la inginerie, fără să se alăture nici uneia dintre societăţile de dezbateri sau vreunuia dintre cluburile de discuţii sau cercuri marxiste semiclandestine frecventate de studenţi radicali. Nu-i plăcea nici instrucţia cazonă, nu se amesteca nici cu antisemiţii militanţi care-şi pierdeau vremea pe treptele universităţii, căscând gura la caricaturile de evrei rapaci, cu nasuri coroiate, din cărţuliile negustorilor ambulanţi. Citea mult – unchiul îi cumpăra orice carte îşi dorea, în orice limbă –, mergea la petreceri dansante şi, la sfârşitul adolescenţei, făcea lungi călătorii, vara, la Sankt Petersburg. Când un prieten îl întreba despre etichetele în germană, franceză şi engleză de pe cufărul cu care călătorea, el zâmbea şi spunea că era mult mai ieftin să cumperi etichete decât să călătoreşti cu adevărat peste hotare. Avea o sumedenie de prieteni sau, mai curând, o sumedenie de studenţi îl numărau printre prietenii lor, deşi, dacă se gândeau bine, cei mai mulţi dintre ei ar fi putut număra pe degetele de la o mână ceasurile petrecute în compania lui. Femeile îl plăceau pentru că dansa bine, nu se grăbea să se îmbete cu orice chip când se ivea prilejul şi le asculta cu interes neprefăcut când vorbeau. Avea un fel al lui de a-i acorda toată atenţia unei femei, ceea ce nu doar că o încânta în timpul conversaţiei, ci îi şi dădea senzaţia că timpul pe care-l petrecuseră împreună – indiferent cât de scurt, şi de obicei era scurt – era un timp oferit ei dintr-un tezaur preţios, iar Samarin ar fi putut şi ar fi trebuit să-l folosească pentru a continua o sarcină măreaţă. Faptul că nimeni nu ştia care era sarcina aceea măreaţă nu făcea decât să sporească acest sentiment. Pe deasupra, se îmbrăca bine, avea să moştenească o mare avere, era inteligent şi totul la el, spiritul lui, forţa, chiar şi înfăţişarea – era înalt, cam subţirel, cu păr şaten, des, până la ceafă şi ochi care-şi schimbau expresia, de la absenţa senină la atenţia bruscă şi intensă – sugera un bărbat care se abţine să se dezvăluie pe deplin din consideraţie pentru semenii lui mai puţin dotaţi. Vocile care vorbeau de un Samarin cu mai multe feţe nu erau niciodată ascultate, nu pentru că s-ar fi crezut că sunt motivate de invidie, ci pentru că erau socotite prea obscure calomniile pe care le vehiculau. Erau primite la fel ca scurtele relatări din ziare despre întâmplări ciudate din alte oraşe mici de provincie ca Raduga (dar niciodată din Raduga): citite cu interes, dar nu crezute, şi fără nici un efect. Se povestea, de pildă, că Samarin şi unchiul său fuseseră văzuţi plimbându-se împreună, când nepotul avea cincisprezece ani, şi cel care vorbea era nepotul, gesticulând ca şi cum ar fi explicat ceva, iar unchiul cărunt era cel care asculta în tăcere, aprobând din cap, cu mâinile la spate, aproape respectuos. În acele zile, erau frământări la sate. Ţăranii, furioşi că încă le mai datorau moşierilor compensaţii pentru privilegiul de a fi fost eliberaţi din iobăgie în urmă cu patruzeci de ani, dădeau foc la conace. Unchiul era solicitat să dirijeze reconstrucţia conacelor. Îl lua pe Samarin să-l însoţească atunci când vizita familiile nobililor afectaţi de incendii. Un martor spunea, şi era doar cuvântul lui contra tuturor celorlalţi, că-i auzise pe unchi şi nepot vorbind între ei după o asemenea vizită, la o familie din stratul cel mai de jos al nobilimii, care-şi pierduse tot avutul, şi că cei doi râdeau de păţania lor.