Persoana lui Socrate îi pune filozofului o problemă pe cît de stranie, pe atît de plină de semnificaţii: întreaga istorie a filozofiei greceşti este structurată în mod tradiţional în jurul numelui său, iar noi nu ştim cine a fost cu adevărat Socrate; nu există istorie a gîndirii greceşti decît în funcţie de personajul Socrate, iar istoria nu ne permite să facem din el un personaj istoric. Există, fără îndoială, după expresia lui G. Bastide, un "moment ,istoric Socrate", dar trebuie să ne grăbim a adăuga că nu există o istorie a lui Socrate. Socratismul domină într-o asemenea măsură istoria încît îi imprimă direcţia, sustrăgîndu-i-se însă totodată. Faptul că toată istoria filozofiei greceşti e dominată de numele lui Socrate reiese şi din expresiile consacrate folosite de istorici pentru clasificarea diferitelor şcoli filozofice.

 Atunci cînd se vorbeşte de mici socratici pentru a-i desemna pe megarici, cirenaici şi cinici, de marii sacratici cu referire la Academia lui Platon şi Liceul lui Aristotel, se subliniază întreaga importanţă pe care a putut-o avea gîndirea lui Socrate în istoria ideilor; şi poate că pînă la apariţia creştinismului, dacă nu şi mai tîrziu, omenirea occidentală a trăit din ceea ce au reuşit succesorii să reţină din gîndirea sa. Ce să mai spunem de termenul de presocratici, folosit pentru desemnarea filozofilor din secolele al VII -lea şi al VI -lea î. ef., cărora această formulă pare să nu le acorde interes decît în măsura în care ar fi putut pregăti apariţia gîndirii lui Socrate? Fapt este că, o dată cu Socrate, indiferent dacă deplîngem acest lucru împreună cu Nietzsche, sau că-I apreciem, alături de alţii, drept un eveniment fericit, ceva se schimbă; gîndirea lui Socrate constituie unul din pivoţii istoriei, deoarece cu ea se îrtcheie o perioadă şi începe o alta. 

O dată recunoscută importanţa capitală a acestei gîndiri, problema care se pune este de a şti în ce constă ea, căci tocmai cu acest paradox se confruntă istoricul şi filozoful: a recunoaşte mai întîi importanţa socratismului şi abia pe urmă a se întreba ce este el. ar, la această întrebare nu există răspuns; putem spune doar că orientarea gîndirii greceşti este dată de o necunoscută şi de un necunoscut. Socrate n-a scris, într-adevăr, nimic (deşi unii afilmă că şi asta face parte din legendă şi că nimic nu ne dă certitudinea adevărului unei asemenea tradiţii), el ne este cunoscut doar prin mărturiile contemporanilor săi