Dacă vechii greci erau neîntrecuți în discursuri, iar romanii în organizare teritorială, nobilii din Evul Mediu erau neîntrecuți în rafinamentele iubirii şi ale vieţii nobile de curte. Nici o civilizație nu a pătruns atât de adânc în secretele inimii îndrăgostite. Atunci când ultimul artist romantic, Richard Wagner, și-a început marele proiect de maturitate care trebuia să se încheie cu Parsifal, a scris Tristan und Isolde, considerată uneori cea mai desăvârşită operă a sa. Mitul iubirii absolute capătă aici o formă a cărei intensitate emoțională cu greu va mai fi depășită vreodată. Romanticii au scris enorm despre dragoste, fără a putea pătrunde măcar în vestibulul acestui imens edificiu îngropat. Abia unele scrieri japoneze se apropie de intensitatea romanelor medievale. Iubirea este descrisă mai bine prin litotă, prin understatement, prin criptare anagogică. Arta descrierilor și explicațiilor trebuie să-şi găsească alte domenii de exercițiu. Jean Verdon abordează în cartea de față diferitele aspecte ale iubirii aşa cum este ea categorisită de către specialiştii contemporani în diferitele discipline sociale. Ar fi inutil să spunem că iubirea, ca experiență fenomenală, scapă acestor categorii, fiindcă este evident. Ar fi poate mai util să spunem de ce postmodernii, adică noi, ca o civilizație consumată, nu mai avem acces la experiențele specifice ale cavalerului medieval, de ce, în fond, nu mai iubim cu adevărat şi nu mai credem în iubire. Postmodernitatea consideră omul un dispozitiv biochimic evoluat, un animal înzestrat cu experiență fenomenală și un subiect….